doisprezece…

sursa foto: salome.

toţi cei care mă citesc de mai mult timp ştiu că la finele anului, apărută iniţial ca o joacă, scriu o poveste dedicată anului care se încheie, numită amor cu un muribund. aceasta este a treia, pe celelalte le puteţi găsi aici şi aici. povestea de faţă continuă tradiţia anilor trecuţi şi este totodată o participare la campania  12 plante,  campanie la care poţi participa şi tu!

te privesc prin porţile deschise ale tăcerii care ne ţine pe amândoi în aceeaşi suspendată mirare. dacă ne-am putea citi gândurile, sâmburii aceştia de flori sălbatice, probabil că nerostirea noastră ar fi o stare firească, pe care ne-am asuma-o cam în acelaşi fel în care ne luăm zilele la rând, de parcă ne-ar aparţine de drept, de parcă le-am fi stăpâni.

te privesc. prin coastele tale fragile timpul se scurge încet, ca într-un soi de tristeţe amară şi atât de albă. unde ne sunt sălbaticele zile de început? unde ne sunt toate ademenirile acelea năvalnice pe care eu le credeam mai mult decât visuri, împliniri cu tăria dolmenelor ascunse în ele?

mi-ai promis atunci, la început, zămislit în palmele mele ca un pui de lumină din tatăl cel topit, că îmi vei dărui o zi în plus. o zi şi o noapte mai mult, întregi ca jumătăţile perfecte ale mărului, depline şi atât de adânci că aş fi putut vedea în ele tainica îmbrăţişare dintre cer şi pământ, aceea îngăduită numai celor 10 sefiroţi. în umbra lor aş fi văzut limpede curgerea binelui în palmele oarbe şi neştiutoare.

nisipului tău i-am adus, aproape copilăreşte crezând, ofrande care să îi ţină curgerea captivă, să o reţină poate mai mult, dacă de tot nu s-ar fi putut, pentru că multe am fi făptuit amândoi, credeam eu, dacă timpul ne-ar fi îngăduit mai mult, dar nici simbolul martirilor şi nici toiagul lui aaron, nici lemnul icoanelor ori tăria adevărului sub care creşteau lacrimi de coacăz negru nu au fost de-ajuns, neumbrind puritatea florii de magnolie, ori pe cea a socului fragil, în cântecul lanului verde de orz, pe care paznici de urzică îl tiveau cu mândrie.  focul ghimbirului vestea calea pagodelor în care timpul părea de neoprit.

fiecăruia dintre cele douăsprezece braţe ale tale i-am pus semn de anotimp tămăduitor la încheietură, dar chiar şi aşa nu a fost destul, căci eu nu sunt asemeni lui grenouille, făuritor de perfecţiune din 12 purităţi, ci numai un om mărunt, în care binele şi răul se împletesc ca 12 helixuri de adn, un om în care tăcerile nasc cuvintele.

ne-am risipit de-acum şi lunile, şi zilele. doar 12 clipe ca nişte mărgele ne mai ţin aproape, în aceeaşi răsuflare caldă. în palmele mele, praf de stele, eu ţin ultima speranţă, leacul adus din reţetele tainice ale lumilor apuse, sperând că ele ne vor aduce un alt timp, un alt nisip curgător prin vene şi clepsidre.

dincolo de magica clipă a miezului nopţii, din cele 12 coaste ale tale, zămisli-vom prunc nou ce o să semene cu tine. 12 apostoli îl vor veghea.

îi va lipsi din deplinul tău o zi şi se va numi… treisprezece.