sursa foto: salome
mai întâi ne adunaserăm toţi,
fir cu fir, bob cu bob,
mărunţi de încăpeam lesne
în nodul batistei.
o vreme nu s-a întâmplat nimic,
doar la răstimpuri cineva,
cred că acelaşi,
mai întorcea egal clepsidra.
apoi a trecut un nor,
apoi o iluzie,
noi ne strângeam mai departe
unii în ceilalţi,
deşi rămăseserăm puţini,
obosiţi,
aşteptând fericirea
ca pe un tren de noapte,
bolnavi de însingurare.
ne crescuseră aripi
şi nu ştiam,
nu auziserăm zborul.
– până când? – întrebase o voce
poate de copil,
poate de frunză.
până la capătul pământului,
acolo unde aşteptarea nu există.
până unde?- strigase un gând
desprins de pe o clipă
şi rămăseserăm tăcuţi.
numai zâmbetele încolţeau
prin zăpada imaginară,
ca nişte ghiocei ce nu vor să aştepte
ci sunt.
aşteptăm fericirea,
şi doar mă ascund
în pretextul altei zile
eu ştiu că abia mâine e luni
dar mi-e darul înodat
în batista cu care
mâine
am să flutur de bun rămas
altei săptămâni.
de-aceea nu mai măsurăm
de-aceea zâmbetul e recunoaştere
şi gând
cuvânt.
Minunat! Mi-a plăcut tare mult!
unde ai văzut tu motan gigant? în care vers? 😆 😆
Ce-ai înodat în batistă: un strop zâmbet, un fir de speranţă, un bob de iubire, o aţă de nerăbdare