sursa foto: salome
pământul gemea uscat pe sub frunzele reci, apăsate şi ele de rugină. o sete imensă, nepotolită, se ridica asemeni unui abur stins, tăcut, uşor alburiu, ca o impresie de volatilă de zăpadă .
fetiţa ieşise în curtea micuţă ţinând în palmele ei mici şi înmănuşate un obiect de culoare albă, poate o minge sau mai curând un cristal ce aduna în el lumina puţină, revărsând-o apoi în dâre sidefate, spre încântarea copilului care râdea topind liniştea.
pământul tresări. glasul cristalin al fetiţei era ca o amintire, ca o vrajă dulce amăruie, ca o chemare prin ceaţa nefirească şi umedă. paşii ei mărunţi aveau forţa unei mângâieri pe care petecul acela de pământ o recunoştea după mult timp, un timp în care fetiţa poate că fusese plecată, poate că fusese bolnavă, judecând după paloarea obrajilor ei, dar el, bătrânul, fusese mereu acolo, o aşteptase. el nu se grăbea, avea tot timpul din lume şi, mai ales, nu uita. învăţase să cunoască toate fiinţele după mersul lor, după umbră şi îi recunoştea lesne pe cei buni şi calzi şi tocmai de aceea mai frumoşi.
în curtea înconjurată de asfalt şi de betoane gri, ridicate până în tâmpla cerului, pământul îşi trăia bucăţica lui de libertate, unul dintre puţinele locuri în care mai putea să simtă rădăcinile copacului în trupul lui uscat şi seva blândă a florilor ce explodau ameţitor în primăvară. atunci, parcă şi soarele reuşea să rupă bariera de nori apoşi, râzând cu toată puterea spre el.
bătrânul ştia: locul fusese cumva cruţat de nevoile omului şi tocmai de aceea părea închis într-un căuş, într-un balon transparent în care timpul nu exista cu adevărat, ci numai o falsă proiecţie a lui ce dărea impresia unei succesiuni de zile, de anotimpuri, aşa cum sunt vechile cutiuţe muzicale în care, pe acelaşi fond sonor, balerina delicată îşi dezvăluie graţia repetitiv.
cu toate acestea însă, copilul nu era prins în repetiţia gestului, iar muzica râsului cristalin se schimba uneori, alternând cu clipele în care ochii mari şi curioşi priveau concentrat viaţa acestei lumi, o viaţă complet opusă celei din afară, mai domoală, mai plină de sens şi suflet.
acolo, afară, timpul se grăbea şi oamenii nu aveau ochi să vadă absenţa florii, a soarelui şi a culorii, prinşi în goana lor inutilă, cu chip trist, fetiţa văzuse asta de câteva ori şi înţelesese repede că micile ei curiozităţi aveau un preţ prea mare: la fiecare ieşire din lumea ei, timpul o înălţa cumva mai repede, îi lungea oasele, iar sufletul ei zvâcnea trist. la fiecare întoarcere, rochiţele dantelate păreau să n-o mai cuprindă, iar florile, toate, dormeau somn ofilit, atinse de un vânt ciudat.
în absenţa copilului, pământul plângea în adâncul lui, aşteptându-i întoarcerea ca vindecarea după o boală lungă.
copilul se aşeză cu trupul cald pe pământ, îmbrăţişându-l. un zâmbet nou îi lumina chipul frumos. din sfera ei, ca un cântec, se ridicau primii fulgi de zăpadă. pământul râdea.
“… bucăţica lui de libertate”
Miao, eu, care trăiesc într-o bucăţică de bloc, înţeleg foarte bine cum vine asta
O crăiasă a zăpezii, micuţă, palidă, cu un cristal în care doarme fericirea în veşmântul fulgilor de nea… Îmi place lumea poveştilor tale, psi
Frumos, foarte frumos…
Ne nastem cu starea de fericire in noi, copilaria ne o dezvaluie deplina dar maturitatea ne face sa credem ca am pierdut o. e de ajuns sa cautam copilul din noi sau sa privim copiii nostri …. frumoasa poveste.
Eu cred ca tinea in palme fericirea…
Batranul stia… dar noi? mai stim noi oare?!
o lume de basm, frumos si continutul si descrierea
vavaly, bun venit în primul rând. apoi…
ops: mulţumesc. exact asta am vrut să spun: că fericirea este un copil râzând.
da, ştim. caută copilul din tine, sim!
e vreme de poveşti, vero, când începe să miroasă a dor de zăpadă, e vreme de poveşti!
iar nouă ni-s dragi, nu?
o bucăţică de bloc, dar în deplină fericire, nu, grişka? şi asta nu e puţin, aş spune!
De când am copii, înțeleg mai bine plânsetul pământului ăstuia…
Am scris și eu, acum ceva vreme pe tema asta, pentru un concurs, azi n-am mai apucat, că m-am hlizit cu niște prunci! 
Când vine, fericirea mea arată așa: http://irealia.wordpress.com/2012/07/27/fericirea-mea-2-2/
Dacă nu-i voie să las linkul, îl ștergi și mă ierți.
Miao, da, Gheo are o vorbă când mă vede dormind cu lăbuţele răsfirate; zice: “Nu mai poate de bine!”
Daaa! Poveşti la gura sobei, cu o pisică torcând alături…
irealia, o să repet, cred că am spus că voi face update şi nu am făcut-o: la jocurile noastre pot fi aduse scrieri mai vechi.
la ambele jocuri… deci: e voie şi nu, nu te iert ci merg să citesc! 
(eventual, poţi să faci un reblogging, dacă vrei să aibă data de astăzi)
asta da fericire, nu vero?
când maya doarme aşa ca tine, grişka, eu spun că are o viaţă grea… grea rău!
Uite, vezi, acum știu cu cine seamănă fiică-mea când mă face să-i spun de câteva ori un lucru: Cu mă-sa!
Drept, mi-ai mai zis, dar la duzină, cred. Dar azi am învățat că rebloggingul merge și la articolele proprii, aveam impresia că e doar pentru postările altora pe care vrei să le publici și la tine… Of, of, măi, măi!
Mulumesc frumos!
of, of, măi, măăi! te pup, fată! simpatică mai eşti!
trecut în tabiel?
Nuuu, iertare, că rod un șnițel și-s murdară pe degete, nu pot umbla în tabel așa!
Imediat, să fac rebloggingul. Doamne ajută, să nimeresc butoanele! Tre` să schimb titlul? Dacă mi-ai zis și asta, mă duc direct la colț!
nuuu… nu trebuie să schimbi nimic. doar lasă şniţelul mai jos să rod şi eu din el! 😆
Gata, fără reblogging, dar cu later edit!
Și m-am făcut că uit de șnițel!
ţi-am scris, tibi. cred că acum s-a rezolvat! cel puţin aşa sper.
Mai ales la ţară, seara târziu, când singurul zgomot care se aude e trosnetul focului din sobă… E ca şi cum te-ai şi afla într-o poveste…
😆
Am ocolit tema asta, observ!
Da’ cum de ce ţi-e frică, de-aia nu scapi, am dat de mă-sa. Parcă aşteptându-l pe Godot e mai plăcut, decât să ai obsesia că nu mai vine. 