ascultă-mi inima…

telefonul sună de minute bune, cu încăpăţânarea lui stridentă, dar nu răspund deşi aş putea să o fac, este doar la un lat de palmă distanţă de mâna mea, cea în care stă mai mereu o unealtă de scris, în vreme ce mâna cealaltă ţine cumva protector pagina doar pe jumătate albă, ridicându-se la răstimpuri spre tâmpla de unde mi se tot rostogoleşte spre ochi o şuviţă jucăuşă.

atinge-mi inima, îţi spun” cuvintele se rostogolesc, se tot repetă în mintea mea, în jur se lasă liniştea iarăşi şi ecranul telefonului îşi recapătă culoarea întunecată. o vreme, ştiu, butonul acela pătrat care face figuri va clipi încercând să-mi atragă atenţia, să-mi spună că m-a căutat cineva, deşi nu sunt curioasă cine, nu încă. să termin de scris, îmi spun în sinea mea, de parcă aş termina vreodată cu adevărat.

cândva, demult parcă, nu exista acest accesoriu în viaţa mea şi eu mă amăgeam pe atunci că nici nu îmi trebuie de fapt. acum aşez în poşetă şi caut mai mereu cu febrilitate telefonul care sună. de fiecare dată îl găsesc pe celălalt.  prea târziu.

deocamdată scriu şi deocamdată numărul stilourilor îl depăşeşte considerabil pe cel al telefoanelor. sper să rămână mereu aşa. înlătur şuviţa de păr şi mă concentrez din nou la povestea mea începută demult şi neterminată, căutătorii mei de lut.

atinge-mi inima, îţi spun” şi recunosc versul unei poezii mai vechi cu ochii agăţaţi în ferestrele neaprinse de soarele toamnei. oare mai e mult până la zăpadă? nu ştiu, dar eu o aştept şi mă gândesc că peste puţină vreme o vom lua de la capăt cu număratul anilor. dar ce sunt anii? de ce îi prindem în clepsidre pe care ne este apoi atât de greu să le cărăm după noi?

maya mi se aşează mai comod în braţe şi întinde lăbuţa ei moale spre stilou. îmi toarce un nou reproş şi eu ştiu că are dreptate: stilul meu de a scrie este atât de …desuet! stilou sau pană, tot anacronic pare.

telefonul sună iar şi de data aceasta tresar de parcă ar suna în mine, dar tot nu mă decid să răspund. cu toate că bietele mele gânduri sunt gata împrăştiate pe parchet, iar inspiraţia mea a fugit, s-a topit. liniştea se lasă iar peste duminica mea de noiembrie numai că tot cheful meu de scris s-a risipit şi ştiu deja că eroii mei vor rămâe acolo în gând, suspendaţi în acelaşi punct în care i-am mai uitat. să stea- îmi spun- n-or să îmbătrânească din cauza asta!

dar o nouă curiozitate mă roade: oare ce au mai scris amicii mei? şi balansez între a deschide sau a nu deschide laptopul, dar este totuşi bine: azi e duminică şi sunt acasă. în celelalte zile este însă mai greu pentru că sunt tot pe drumuri. mă uit iar la telefon. ar cam trebui să-l schimb, este bătrân şi se blochează uneori, nu are niciun fel de conexiuni şi se descarcă toată ziua, dar tot amân de ceva vreme. într-un fel m-am învăţat cu el ca cu o haină veche, deşi cam roasă pe la coate. ca şi cum ar fi fost hipnotizat, sună din nou şi de data aceasta răspund. stiloul tace.

– ce faci?
– mă gândeam la iphone 5…
– vodafone?
– … oare o fi deschis azi?
şi îmi amintesc iarăşi versul acela:

ascultă-mi inima, îţi spun”… ca un balon de săpun, imaginaţia mea pluteşte spre libertate.

http://www.youtube.com/watch?v=bRdo7WXTVoM

13 thoughts on “ascultă-mi inima…”

  1. carmen, am scris mai demult despre stilourile mele, uneltele cu care scriu de obicei şi la care nu voi renunţa curând. maya le apreciază în mod deosebit şi le roade cu plăcere! 😆 sinceră să fiu, nu ştiu câte am, dar este mereu loc de unul nou.

  2. mulţumesc, flaviu! sincer, am câştigat deja: au aflat şi alţii despre această acţiune, este ceea ce mi-am dorit.

Comments are closed.

error: Content is protected !!