ziua in care mi-am pierdut cuvintele se anunţase a fi o zi oarecare. tu ai văzut totul şi te-a durut. doar eu am spus mereu că nu, apărându-mă, refuzând să văd că venise şi vremea aceasta, le storsesem prea mult de sevă şi nu le dădusem nimic în schimb. eu, eu cea fără cuvinte şi atât de infirmă . iar când ai rupt tăcerea care mă despărţea pe mine de adevăr, cea care a lovit am fost eu.
ştiu că nu există iertare şi doare.
în urma ta am rămas cu un braţ gol, din care cuvintele nu mai vor să răsară.
şi mă întreb acum dacă ai să-mi auzi lacrima.
miau?
Ai pierdut cuvintele, dar ele te vor regăsi, toate. Iar lacrima se va transforma tăcută în chihlimbar.
ca-ntr-o poveste spusa-n cheia sol
un vers ai scris, apoi un rand lasciv,
curband privirea unui gand parsiv
ce-ti luneca acum pe bratul gol.
când, cristi, când?
ţi-aş scrie pe pereţi:
când furia îşi scoate ochii
din nopţi
şi lasă în lumină morţii
degeaba-s ochii calzi… şi verzi.
pe stele jur, ca să mă crezi
că mi-am pierdut busola şi lumina
şi nu de ieri
şi nu pe totdeauna
din cer cobor tăcerile, cirezi.
inteleg si astept lacrima…
mă uit tâmpă la brațul MEU gol…
cuvintele…
cred că s-au supărat rău pe mine…Le-am uitat eu prima și acum…se răzbună…
Dar tu…cu tine va fi altfel, ai să vezi
lacrima ta făcea “zdrang-zdrang”? !
ziua oarecare e de fapt, una dintre cele importante, fiindcă o trimiţi în oare, da’ de fapt ştii care.
Tu nu ai cum sa uiti cuvintele pisicel drag
ba da, simona, ba da. şi faptul că recunosc asta înseamnă că ştiu!
este mai mult de atât, carmen.
carmen, eu fără încredere în oameni nu pot trăi! nu uit binele şi nu iau înapoi nimic. dar am şters… pentru voi. îţi mulţumesc.