biet măscărici, câte parabole se pot scrie despre singurătatea ta şi despre micul baston de mareşal, da, da, acela din carton ud de lacrimile pe care nu le arăţi nimănui? câte linii curbe te-au înălţat sub soarele de-o clipă al scenei, coborându-te apoi în negrul tăcerii?
te privesc uneori şi tac, de dincolo de distanţa permisă de zâmbet. panglicile tichiei prăfuite, un praf pe care tu îl confunzi cu strălucirea pulberei de stele, un zâmbet niciodată autentic, dar din cel mai bun tuş roşu. extra, prima!
mi-e milă de tine. de singurătatea ta nemărginită pe care o înveleşti cu privirile fals admirative ale celorlalţi. oare când ai să o vezi şi tu?
Ihihi, mai ca as recita cuiva aceste randuri, dar nu unei femei; unui pitic cu barba si mainile de creta.
psi,
ma intreb-si asta pentru ca nu trec indiferenta peste trairile tale/altora
oare cum iti exprimi tu mila fata de cineva? …chiar si fata de un mascarici.
doar intreb/ma intreb…
se spune că actorii de circ care devin clowni, sînt nişte personaje foarte triste în viaţa de zi cu zi.
ps.i. de ce măscărici şi nu clown?
insa asa trist si singuratic are harul de a starni zambete altora…
lora, aşa spun şi eu: în niciun caz unei femei!
anca, eu sunt un om extrem de introvertit. aproape că nu exprim faţă de ceilalţi niciun sentiment, uneori de teama că aş putea fi rănită, uneori din pudoare. faptul că simt mila, sau mai degrabă că îmi pasă de cineva este vizibil doar după ce treci de platoşele tăcerilor mele.
tibi, pentru că măscăriciul curţii este cel care mi-a stat în minte astăzi, la vremea când, deşi mă gândisem că nu voi posta nimic, am scris cele de mai sus.
carmen, oare nu suntem noi cu toţii cei care aducem zâmbete celorlalţi ascunzându-ne lacrimile? oare nu suntem mai mult sau mai puţin singuri de fapt?
mulţumesc, almanahe! extrem de potrivit.
ca noi toţi, geanina, ca noi toţi.
he he psi
bănuiam eu dar am vrut să fiu sigur.
ştiu şi eu… chiar n-aş vrea să cred că toţi cei care aplaudă o fac doar pentru că aşa se face…
sunt şi lacrimi pe care nu le ascund, le trec în cuvânt şi le trimit în lume… uneori se mută sub alte pleoape.
trist e destinul celui ce râde din vopsele şi nu pune suflet în râs, ori al celui ce plânge cu lacrimi artificiale.
şi e şi mai trist când măscăriciul îşi crede spoiala adevăr şi tichia coroană şi aşteaptă ca lumea să-l recunoască rege… ori mareşal cu baston adevărat.
eu aşa am citit ce ai scris… am recitit acum şi văd că puteam înţelege şi altfel.
păi să fii sigur, tibi! doar mă cunoşti de-acum!
tu ştii că toate au un rost al lor, nu altul ci unicul.
îmi place să cred că te cunosc, psi.
şi mă bucur că te-am cunoscut.
şi este reciproc.
îmi amintesc că te citeam la începuturi cu ochi curioşi şi sperioşi. mă simţeam mărunţel şi paşii mei erau adesea tăcuţi. ce să-ţi fi scris? uite că acum nu-mi mai “tac” degetele pe tastatură! 😆
carmen, cei care aplaudă pentru că aşa se face sunt mai mulţi, covârşitor şi inegal mai mulţi decât cei care chiar simt nevoia să aplaude, să recunoască.
ştiu gustul lacrimilor scrise, cum ştiu! de n-ar fi fost scrisul, mulţi am fi fost bolnavi.
iar măscăriciul ajunge la un moment dat să se recunoască vopsit, spoit, cu tichia lui strâmbă drept coroană. nu se vrea ci se crede rege peste toţi. nebunia lui atinge paroxismul atunci când nu mai simte deloc omul care a fost. trist? şi câţi nu sunt măscăricii care se cred în drept la tronul pe care l-au slujit cu glume?
noapte bună, all.
ne mai citim şi mîine.
măscăricii ne vor face viaţa grea şi de acum înainte.
sau este o tipă mişto, rata!
noapte bună, tibi. nu ştiu dacă am să postez ceva mâine, dar ne vom citi. măscăricii… da… aşa este.
Fetiţei mele îi este o frică teribilă de măscărici! Niciodată n-au putut-o atrage pe lângă ea, n-au cumpărat-o cu nimic şi-au fost departe de a-i smulge vreun zâmbet, dimpotrivă. Când mi-a spus odată că-i e milă de ei, că-şi pocesc aşa faţa, m-a lăsat gură cască… O fi simţind ea ceva…
Textul tău e atât de grăitor, şi nu doar despre măscărici. Like! (buton special)
Necazul e că nu toţi măscăricii sunt simpatici. Unii sunt de-a dreptul groteşti, oribili! Şi, cum ziceai mai sus, ne fac viaţa grea…. Zâmbetul lor desenat pe chip, este de fapt un rânjet fioros.
Îţi doresc o zi frumoasă!
si totusi psi,nimic nu e intamplator in lume….
oameni,oameni semanati…cu iubire…
eu astfel vad chipul mascariciului…astfel fredonand
irealia, copii reacţionează intuitiv. nu pot fi niciodată înşelaţi de aparenţe, pur şi simplu simt. apoi venim noi, îi învăţăm despre relativitatea bnelui şi a răului, despre adevăr şi minciună, set de valori şi punem raţiunea deasupra intuiţiei. şi ei uită ceea ce au ştiut cândva inefabil.
da, ar putea fredona acest cântec. de ce nu? în fond este extrem de profund…
alex, era mai mult o parabolă. frumosul şi urâtul sunt de fapt relative.
anca, nici eu nu cred în întâmplare.
Desi ce si cum scrii tu e f frumos, mie nu mi-au placut niciodata mascaricii. Nu ma amuza deloc
Si nu imi este deloc mila de ei, ias sa traiesti printre mascarici… e o adevarata teroare!
cita, eu mă gândeam la măscăriciul curţii. cel care crede că poate ajunge într-o bună zi la tron, dacă stă îndeajuns de mult în preajma lui.
care curte şi care măscărici?…
Am venit, am văzut, mi-a plăcut și ,dintr-o dată, datorită fotografiilor frumoase, calde, mi s-a făcut dor de Rokssana.
Mulțumesc Psi pentru starea de liniște de la tine.
carmen, îmi este şi mie dor de rokssana. îi datorez site-ul lui salome, ea mi l-a indicat pentru imagini. cât despre linişte… ea ste doar aparentă. în realitate clocotesc şi eu.
vă propun şi eu ceva la temă
http://www.youtube.com/watch?v=V_i3mE3jpHU
o, da, tibi. îmi amintesc acest cântec! mulţumesc!
am inteles eu unde bate textul dar adevarul e ca traim intr-o lume de mascarici si de mascari !
ups, am scris unde nu trebue.
sorry!
cita, nu-ți cere scuze, nu ai de ce! ai scris bine… și ai dreptate cu cele scrise.