îmi spune. (zilele săptămânii noastre)

îmi spune soarele, uneori, despre tine, mai cu seamă atunci când se ridică deasupra, agale, peste începutul unei zile de luni, într-o dulce lentoare ce ne ţine cumva suspendaţi, ca la orice început. şi atunci, din taina aceea care se naşte între noi, recunosc un dor imens şi adânc, îmi spun despre o sete pe care nu ştiu altfel să o numesc decât rostindu-te pe tine. ştiu, nu ţi-am spus niciodată că te iubesc, dar cerurile au ştiut dinaintea mea că va fi astfel.

eu sunt o pată de cerneală pe care ochii tăi o modelează în cuvânt.

îmi spune, uneori, soarele despre tine, în ora amiezii a zilei de marţi, atunci când mă ascund de umbrele celor trei ceasuri nefaste în braţele unui dor ce poartă culoarea ochilor tăi râzând. şi atunci, în liniştea clipei, cea care mă dezvăluie pe mine, mie, cu limpezime nouă, ştiu că nu există altă cale între zâmbetul meu şi lumină, decât sufletul tău. ştiu, nu ţi-am spus niciodată că te iubesc, dar cum altfel s-ar fi modelat lutul trupului meu, dacă nu aş fi ars sub semnul atingerii tale?

eu sunt floarea de gheaţă din fereastră, cea pe care răsuflarea ta o aduce în cuvânt.

îmi şopteşte soarele despre tine atunci când miercuri mi se aşează pe genunchi cu coşurile ei mari, de precupeaţă. şi atunci, pe când ne luptăm amândouă să umplem totul cu iluzii proaspete, luate de pe tarabele vieţii, mă tem că te pierd, că te uit, că sunt dezlipită de tine ca o toartă de amfora ei plină. ştiu, nu ţi-am spus niciodată că te iubesc, dar m-am dat peţitorilor sufletului tău fără nicio plată şi fără nicio ezitare.

eu sunt cana de lut a fântânilor de la răspântii, cea pe care sufletul tău o umple în cuvânt.

îmi spune soarele, uneori, despre tine, atunci când trece pe sub norii lui joi, în răgazul umbrei de o clipă, miez copt al săptămânii noastre. şi atunci, pe când recunosc zvon de ploaie în coada rimelată a ochilor, am nevoie să mă opresc o clipă, să-mi trag sufletul ca ocnaşii ce trudesc în arşiţa albă, ştiind că în piatră şi în sânge te voi găsi pe tine. ştiu, nu ţi-am spus niciodată că te iubesc, dar ce altă raţiune m-ar fi ţinut legată atât de fragil de sentinţa pe care eu însămi mi-am dat-o, irevocabilă şi definitivă?

eu sunt un bulgăre de sare pe care apa inimii tale o reaşează în cuvânt.

îmi spune, uneori, soarele despre tine, de regulă în plină amiază a zilei de vineri, atunci când trec strada cu braţele pline de floarea soarelui. şi atunci, pe trecerea de pietoni ce mă ţine suspendată, rotindu-mi zâmbetul de pe un trotuar pe celălalt, spre lumină, ştiu că port în urma mea dorul de nesfârşitele câmpuri coapte, cele pe care le-am căutat împreună, căutându-ne de fapt pe noi. ştiu, nu ţi-am spus niciodată că te iubesc, dar câmpurile şi sorii cu petale ţi-au şoptit deja ceea ce ştim şi eu, şi tu.

eu sunt sălbăticiunea roşie a macului pe care râsul tău o înfloreşte în cuvânt.

îmi spune uneori, soarele despre tine, poate că sâmbăta dimineaţa, când ceasul nu sună, poate că duminica atunci când privim amândoi răsăritul, ce apare ca un abur ireal din braţele noastre sau din ceştile de cafea. mă porţi în sărut. apoi… o vom lua de la capăt.