semnele unui anotimp uitat

by

 părea că se va desfrunzi curând, deşi oamenii spuneau că nu, dimpotrivă, copacii pocneau de muguri. ba chiar aduceau cu ei, mărturie, teancuri de fotografii, care mai de care mai colorate şi mai impresionante.

profitând de împrejurare, primăria organiză o expoziţie şi un fel de concurs, un eveniment aranjat oarecum la întâmplare, cu multe stângăcii, dar care prinse repede să înfierbânte minţile oamenilor care se apucaseră să fotografieze te miri ce, dimineaţa, în drum spre fabrici şi birouri, spre grădiniţele şi şcolile unde îi lăsau pe cei mici în goana maşinilor şi furia claxoanelor: ” nu uita pachetul!”, “să înveţi bine/ să fii cuminte!”; în pauza de prânz, între două înghiţituri de sandviş ori salată: “cam uscat pateul ăsta!”; ori seara, târziu, pe când verdele nici nu se mai ghicea, doar o pată neagră, ca o rană, peste imagini.

expoziţia se întindea pe zi ce trece, oamenii alergau fluturând imagini noi peste cele vechi, certându-se, îmbrâncindu-se, preocupaţi să găsească un loc mai bun, pe care şi-l păzeau apoi cu străşnicie. fotografii cu păpuşi, cu oameni, cu mobile desperecheate, cu blocuri a căror tencuială căzuse, cu câini tolăniţi la soare şi vase ciobite înlocuiseră de multă vreme ceea ce păruse iniţial a fi o încercare de a dovedi, de a prinde în imagini semnele primăverii care se trecuse între timp, se născuse pe neştiute, explodase în flori şi lumină, pe care vara le copsese apoi râzând cu chipul ei galben, de floarea soarelui, ba chiar trecuse şi toamna cu fustele ei lungi şi largi, de rugină şi de ploi reci şi abia în iarnă, pe când fiecare copac albit se apucase să cânte colinde, goana oamenilor se mai potoli, atinsă de frig şi de lumina tot mai puţină a zilei. de o vreme părea că şi iarna se stinge iarăşi.

în faţa clădirii ale cărei încăperi aveau pereţii obosiţi de fotografii, şedea pe un scăunel, zâmbind către oameni, un bătrân pe care ceilalţi nu îl vedeau, deşi orb era numai el, bătrânul însoţit de o pisică tărcată ce se tot juca pe lângă el cu un ghem de hârtie, un bon de casă ori o pagină ruptă, devenită inutilă, aruncată de vreun trecător grăbit.

bătrânul stătea acolo zâmbind în fiecare zi, ascultând paşii celorlalţi, vocile mult prea ridicate, simţindu-le goana după un premiu ce nu exista de fapt, în vreme ce primăvara uitată venise iarăşi cu semnele ei. şi într-o zi se nimeri pe lângă el o fată pe care o ştia frumoasă şi tânără, ca toate fetele, poate o artistă, poate o îndrăgostită. o simţi scriind ceva pe o bucată mare de carton pe care o lăsase lângă el. apoi plecă.

mult mai târziu, pe când expoziţia- concurs părea definitiv uitată şi bătrânul începu să audă tot mai rar paşii grăbiţi şi fluturările de fotografii, efemeră goană, tânăra apăru din nou. şi atunci, recunoscând-o, bătrânul o rugă să-i spună ce scrisese pe cartonul acela de lângă el şi pisică. fata zâmbi: ” este o primăvară atât de frumoasă, doar că eu nu o pot vedea!”

dar tu?

37 thoughts on “semnele unui anotimp uitat”

  2. Eu cred în primăvară. O simt, o văd, o respir prin toată fiinţa mea.
    Sper că o să faci şi tu la fel. happy

  7. 9, mie primăvara nu îmi place. vine după iarna pe care o iubesc mult, dar o accept şi o privesc în ochii ei verzi.

  15. happy ce frumos! eu o pot vedea si imi place ce vad doar ca ador toamna pe care o simt asa, mai pe sufletul meu happy. hai te pop…bafta la cazino laughing)

  21. da, vero, asta ar trebui să ne reamintească, atunci când suntem atât de nemulţumiţi, cât de bogaţi suntem de fapt.

  25. 😯 ????? eu sunt sigură că l-am scris zilele trecute. aşa că tare aş vrea să îmi spui unde ai citit acest text pe care eu nu l-am mai publicat.

  33. Văd că …nu şi nu, azi cu tine. happy
    Totuşi e mai plăcut să simţi razele soarelui mângâindu-ţi faţa, decât să-ţi biciuie frigul nemilos obrajii. happy

Comments are closed.

error: Content is protected !!