http://www.youtube.com/watch?v=7_VnKrm2tRY&feature=related
semne de ploi cu vânturi reci pe glezne.
merg printre oameni încercând să descopăr în spatele chipurilor lor un semn de recunoaştere, ceva care să spargă tăcerea dintre noi. un zâmbet?
pe străzile largi oamenii trec grăbiţi, închişi în globurile lor transparente ca nişte paltoane de sticlă, platoşe fragile şi inutile prin fragilitatea lor. merg tăcuţi, poate îngânduraţi sau atinşi de temeri, de frământări, fărăr să privească unul către celălalt, necunoscându-se şi nerecunoscându-se. oraşul este mare şi oamenii mulţi, am putea admite şi aceasta, palida şi eterna scuză, aşa cum explicabile sunt şi lungile şiruri de maşini care taie începutul asfaltului şi în care, adesea văd, stă încordat şoferul. în desenul metalic purtat de roţi este numai un om. dacă există cumva şi un al doi-lea, atunci în carcasa aceea mişcătoare, tăcerea se dă cu capul de geamuri sau întoarce la întâmplare butonul radioului.
trec grăbită prin parcul atins de frig şi mă strâng în cochilia propriei mele călduri. pământul îşi arată rănile iernii, cumva neatins de pudoare, copacii trosnesc de dorul sevei şi al frunzei, tocurile mele lasă pe trotuar o dâră minusculă de grabă. în jurul meu, puţinii oameni care trec au aceleaşi gesturi de închidere în sine. părem toţi nişte invalizi ieşiţi în lumină, bolnavi cărora le-a expirat termenul de şedere în spital şi poate că şi speranţa, singurul medicament gratuit şi fără efecte adverse.
semne de umanitate? poate că există şi ele sub fardul care ascunde tot freamătul nostru, toată zbaterea. dar omul este bun şi rău în egală măsură, în acelaşi timp, oricât am spune că nu. şi totuşi…în minte îmi sclipeşte ca o steluţă rătăcită o întrebare: şi dacă am învăţa din nou să vorbim, să ne vorbim cu adevărat? dacă am reînvăţa să ne dăruim zâmbetul acela limpede şi necondiţionat, cel din copilăria dintâi, de când nu ştiam încă cuvintele?
ne-a întrebat ratzone liderul de opinie al acestei săptămâni, la blogpower 15 “ce este umanitatea? ce te face uman? este îngrădită de ceva/cineva umanitatea?” alegându-ne drept temă umanitatea între libertate şi limite şi mă tem că nu ştiu răspunsul la aceste întrebări. merg prin lume şi încă încerc să învăţ, încă încerc să găsesc sacrul şi profanul din om, frumosul ca un sâmbure ce luminează în noi.
cei care mă cunosc ştiu că am mai spus asta… “îmi plac oamenii. îmi place să-i privesc, să-i cunosc, să-i ajut, dacă se poate şi dacă vor. marile întâlniri ale vieţii mele s-au datorat în mare măsură acestei pasiuni”
poate că ei, voi… mă veţi ajuta să găsesc răspunsul.
” şi dacă am învăţa din nou să vorbim, să ne vorbim cu adevărat?” tare bine ar mai fi, cel putin pentru mine, am atatea sa zic si nu-mi gasesc cuvintele,nu-mi gasesc curajul. de multe ori imi vine sa urlu
. mi-ai stranit iar cateva simturi 
) dar sunt bine 
pooop
Cat ti-am asteptat articolul! stiam de dinainte ca o sa fie perfect.
(Iti) zambesc, “limpede si neconditionat” ca atunci cand “nu stiam inca cuvintele”.
să fii bine, geanina!
chiar şi cu gândurile cele stârnite de cuvânt…
simona mea, aşa au vrut să vină cuvintele.
ops:
şi eu îţi zâmbesc. tot aşa, tot aşa…
Da, Psi frumos, uneori un zambet daruit din inima e un semn ca umanul din noi nu s-a sufocat.
Apoi vin gesturile acelea, marunte poate.
Si in contextul asta, vorbele sunt uneori de prisos sau poate nu.
Rata, păi și normal! ți-am zis să nu mai bei vinuri proaste 😆
fiecare merge pe strada si crede ca e strada lui, de multe ori vorbeste si nu comunica, vede dar nu transmite, stie dar nu spune…
ti am (tot) zis ca esti cea careia sensurile astepta, cu fiecare rand, sa le dai o alta conotatie
firul tau narativ se tese singur
aplauze!
De vorbit vorbim noi… de comunicat cum trebuie nu prea știm să o facem
lotusica, purtăm umanul în noi, este ceea ce ne deosebeşte de o pasăre, de o ciută. dar uneori uităm de el… de noi înşine. de aceea un zâmbet poate fi o poartă, un început.
rata, desigur că suntem diferiţi. tu nu trăieşti în românia celor apăsaţi.
jorji, dar te ascultă măcar? 😆
exact, carmen, exact acesta este adâncul textului… înstrăinarea. suntem bolnavi de ea. mulţumesc mult.
dar am ştiut cândva, livia? asta mă întreb deseori…
mi-as dori sa iubesc si eu oamenii.
E adevarat, am uitat sa mai fim oameni, uneori nici nu mai stiu pe unde s-a pierdut calitatea aceasta care ne facea candva atat de minunati. Dar poate ai dreptate si poate mai putem invata sa fim Oameni
eu cred că îi iubeşti deja.
adrib, bine ai venit pe aici, mă bucură să te am oaspete! eu spun: nu poate, ci sigur ne putem reaminti că binele există în noi!
s-au schimbat destul de multe, rata şi nu în ultimii ani ci de câteva luni. oamenii au chipuri obosite, sunt apăsaţi şi parcă tot mai trişti. desigur că motive ar fi destule, dar am uitat să ne vorbim, să ne vedem…
Articol sincer. Inca esti in cautarea raspunsului. Unii sustin ca prostul e intotdeauna sigur de el, in timp ce inteleptul tot timpul isi pune intrebari
Asa o fi 
Felicitari
mulţumesc frumos, emil! baftă!
mulţumesc abbibal. te rog să mergi în pagina de vot mwb şi să completezi votul cu motivaţia acestuia pentru a nu fi invalidat.
Cunoscându-te, citindu-ți ochii am înțeles cât de mult îți plac oamenii. Aș fi vrut să continui plimbarea cu tine prin parc, fără prea multe cuvinte… doar cu acel zâmbet și sclipirea din ochi în căutare de oameni!
Am obiceiul sa merg pe strada cu castile in urechi, fara destinatie, si mereu observ aceleasi chestii: oameni nepasatori, grabiti, uitand za zambeasca, neuitandu-se in jurul lor. Asta e lumea de azi si nu cred ca se va schimba ceva oricat ne-am dori noi, cei care suntem mai umani.
dana, eu știu că parcul ne va dărui iar și iar culorile lui pentru alte plimbări. și atunci vei vedea iar setea și dragostea mea de om. știu că ete uneori o naivitate, dar mi-o asum cu bucuria celui care știe că acolo, la capăt… este celălalt, Omul!
și îți mulțumesc.
zhao, același obicei îl am și eu: pun căștile pe urechi (chiar dacă nu se potrivesc cu costumul și tocurile) și merg printre oameni.