i look to you (whitney houston)

by

(9 august 1963 – 11 februarie 2012)

duminică dimineaţa. mă trezesc ca de obicei, devreme, cât mai fumegă noaptea în ferestre, ştiind că ma aşteaptă iarăşi înainte o zi, ore bune în care pot să lenevesc cu cana de cafea alături şi cu intenţia clară de a termina un text început cu o seară înainte şi care promite să devină o poveste. ştiu, poate că din cauza oboselii, devenită deja cronică, de o vreme scriu mai greu, dar înşir ideile cu gândul că se vor şlefui altă dată. ce minciună! nu reiau niciodată idei din caietele vechi, ba chiar le şi uit cu repeziciune!

termin cafeaua, termin textul care mi se pare lipsit de nerv şi deschid laptopul cu promisiunea, în gând, că nu voi sta mai mult de o oră: doar să şterg mesaje pe care le tot primesc, deşi nu mă interesează şi să văd puţin de blog. aşa am aflat. amicul yahoo îmi spunea sec ceea ce ştim acum cu toţii: whitney houston a murit.

stop! nu am de gând să scriu despre ea, despre viaţa ei şi nici despre circul mediatic ce va urma. nu este o postare în trend şi în căutare de trafic. despre cea care a fost ştiu, ca fiecare, că se lupta cu o dependenţă teribilă de droguri şi alcool, că încerca să revină pe scenă după ce imaginile cu ea distrusă uimiseră lumea, îi ascultasem două piese (cea de mai sus şi fine) de pe ultimul album şi o văzusem îmbătrânită, mai plină, obosită, măcinată. nu, nu i-am fost fan divei pop, dar o mai ascultam uneori, cu toate că nici bodyguard  şi nici i will allways love you nu s-au numărat printre preferinţele mele vreodată (prea mult sirop). şi totuşi vestea morţii ei, a câta ştire de acest gen oare, m-a şocat puţin.

de o vreme parcă tot mai mulţi oameni ce par să aibă totul şi pe care lumea îi iubeşte şi îi invidiază în egală măsură, mor singuri, în camerele lor de hotel. de o vreme parcă prin poleiala şi aura celebrităţilor se vede tot mai limpede hăul acela nemărginit, zbaterea aproape insuportabilă, povara inumană şi… fragilitatea fiinţei. de o vreme parcă se simte tot mai mult că viaţa este asemeni unui peron pe care, deşi înconjuraţi de oameni, suntem atât de singuri în aşteptarea trenului.

pentru unii dintre noi, trenul este asemeni unui personal ce opreşte în toate staţiile şi haltele, cu mersul lui lent şi aproape monoton. pentru alţii însă trenurile sunt din acelea de mare viteză şi de aceea, odată urcaţi în ele există, aproape cert, riscul pierderii echilibrului. şi chiar al sinelui.

în faţa vieţii suntem cu toţii nişte păpuşi fragile şi solitare căci nu noi ne alegem trenul, deşi ni se inoculează adesea că da. în realitate însă ne petrecem viaţa pe un peron, de pe un peron pe celălalt, aşteptând un tren. în jurul nostru sunt oameni şi credem că nu suntem singuri, numai că nu ştiu cum se face, atunci când cineva urcă sau coboară, atunci când cineva cade, pare că nimeni nu îl vede.

un om a murit. singur, într-o cameră de hotel. numele? nu contează numele. pe peronul acesta numit viaţă, un tren a oprit şi este puţin prea târziu. …

duminică seara. ziua de astăzi a trecut. departe de laptop şi de televizor, aşa cum îmi propusesem, mi-am petrecut ziua cu altele, pe peronul meu. nu, nu am aşteptat un tren, dar am ascultat toată ziua un cântec (da, cel de mai sus) şi m-am gândit iar şi iar la un singur lucru: cât de singuri şi cât de fragili suntem şi cât de acut se vede aceasta la cei care ajung sus, mai sus decât noi, cei simpli.

îmi scriu postarea pentru luni dimineaţa şi decid să retrag de la publicare ceea ce pregătisem deja, de câteva zile. şi ştiu: când veţi citi aceste gânduri, eu voi fi deja pe peron… i look to you!

46 thoughts on “i look to you (whitney houston)”

  3. “Viata ca un tren de mare viteza” … suna ca un titlu de film bine cotat la box office.

    Si totusi viata se scurge in ritmuri diferite.
    Ritmul copilariei nu este identic cu cel al maturitatii …

  7. da, tibi, întotdeauna vom putea iubi. dar cât de mult poți iubi un om și să fii nepăsător la căderea lui? asta mă cutremură…

  9. x, din fericire nu mă pasionează filmele. viața ca un tren de mare viteză, eu așa am gândit-o, ca un salt din anonimat spre celebritate, pe care îl fac oamenii dăruiți, cu har. trecerea de la normal, molcom, la prea repede, cea care copleștește de multe ori.
    desigur că viața are ritmul ei, aparte pentru fiecare om și fiecare vârstă. stăm cuminți pe bucățile noastre de asfalt, așteptăm, vine un tren și mergem câteva stații, ne oprim, așteptăm iar. alt tren….

  11. miaaau, virusache! te-am citit. mereu actual, prins în vâltoarea evenimentelor! tu ești reporterul nostru virtual! 😆

  12. rata, eu cred că privind spre categoria artiștilor, a celor cunoscuți și invidiați pentru poleială, problema este mult mai complexă. și cred că este apăsător să stai tot timpul cu luminile după tine, privit mereu, scotocit. de aceea nici relațiile pe care le au nu-s chiar normale, este o viață în acvariu, la limită. de ce ajung artiștii să se distrugă? chiar citisem recent despre tinerețea fără bătrânețe a lui demi moore, dependentă și ea de medicamente și cuțit. ce nu înțeleg eu este cum pot trăi rudele lor, cei care spun că îi iubesc, prietenii, văzând distrugerea aceasta și nefăcând nimic. de ce sunt acești oameni mai fragili decât noi, anonimii? cam greu să nu fii…

  13. RIP whitney! am fost un fan declarat al ei si inca imi mai place bodyguard si toata muzica din film. canta din suflet si poate oamenii astia se consuma ca si flacarile, ard pana se fac scrum.
    cat despre singuratate, eu cred nu suntem singuri niciodata. insa daca alegem sa luam mana intinsa, depinde doar de noi. oamenii sunt relativi, dar exista atatea alte lucruri in lumea asta…

  14. dezbatand acest subiect ieri, ii spuneam cuiva ca nu inteleg cum de un om atat de bogat in toate, poate fi nefericit! viata in lumina reflectoarelor nu am avut ocazia sa o cunosc…dar poate fi atat de apasatoare??

  16. este chiar ușor de înțeles geanina! este cumplită viața în lumina reflectoarelor. uită-te numai puțin: tabloide pline de fotografii în care trebuie să arate mereu perfect, lupta cu toți și toate, tinerețea cea fără de bătrânețe care li se cere, li se impune, viața între două avioane, trenuri, reflectoare… au multă strălucire în jur, dar în realitate nu au nimic.

  17. da, carmen, am multă tristețe astăzi, recunosc. mă mai ajunge și pe mine din urmă gândul tivit cu negru, oricât aș zâmbi.

  19. Psi frumos, eu cred ca dincolo de toate cuvintele, dincolo de orice fiecare din noi am putea spune caci e omenesc cumva sa ai o parere, dincolo deci de toate acestea ramane nevoia de tacere. Si asta din decenta. Din decenta pentru un om ce a plecat undeva, cine stie unde.
    Deci ramane tacerea.
    Si gandul meu ca ai scris simplu, profund si tare imi place asta.

    Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul.

  20. lotusica, dincolo de vestea peste care eu pun tăcere din respect față de om (vor avea grijă cățelandrii presei să latre îndeajuns de mult și de inutil) mie știrea aceasta mi-a adus înapoi în suflet gânduri și întrebări pe care le am dintotdeauna despre om și fragilitatea lui. despre trenurile care vin prea târziu sau nu mai vin deloc, despre așteptări și neacceptări și… multe. am scris ce simt, doar atât.

  21. Când eşti sus există trenuri numai cu destinaţia jos, zic eu din poziţia-mi de peronist obişnuit. Adevărat, unii nu le prind, se menţin pe peronul acela de sus şi-atunci te-ntrebi cum…cum ajung ceilalţi aşa, cum de se automutilează atât sufleteşte cât şi fizic?
    Şi când anume s-a produs schimbarea?

    Eu am depăşit poziţia de fan al ei, căci pe vremea când o ascultam nici nu ştiam că dicţionarele universale conţin cuvântul “fan”. Ca şi M.J., de-altfel, reprezintă anii mei de adolescenţă. N-am mai ascultat-o frenetic de multă vreme, să tot fie vreo 10 ani, ci doar accidental; fac parte dintre aceia, “mulţii” care au iubit-o, dar care au uitat-o şi cumva am contribuit indirect la o părticică din declin, pe care nu neapărat mi-o asum, dar mă supără, mă sâcâie, asemeni pietricelei din pantof…
    încă o negresă celebră s-a dus; ei şi?
    viaţa merge înainte, zic unii…eu cred că dacă am fi mai atenţi, am vedea că viaţa nu e “drept înainte”, ci înapoi, cu învăţămintele ei, cu “mărturiile” scrise ale celor trecuţi în ceea ce numim nefiinţă şi cărora le devenim cârcotaşi, cu muzica şi versurile celor care s-au dus de pe-aici.

    Ieri mi-am amintit de Bob Marley şi i-am recitit versurile, premonitorii cumva zilelor noastre, deşi e dus din ’81 parcă, nu mai verific.

    Dacă eşti un peronist atent, tragi concluziile potrivite. Nu vreau să devin un peronist împietrind…

  22. psi, as zice ca de multe ori ne luam bilet fara sa ne uitam pe harta, apoi o simpla privire aruncata din compartiment spre camp poate sa ameteasca…paradoxal, din tren cu cat privesti mai departe cu atat imaginea devine mai clara.

  24. pe aici suntem bolnaviori – si copiii si bunica, si mamica chiar daca a plecat la serviciu… asa ca am avut o zi plina de detoate!
    Si eu ma gandeam sa scriu un articol despre acesti celebri nefericiti… care se pierd din lipsa de forta in fata laudelor, a succesului, o mare ispita a diavolului…
    Viata e ca in sport: ai nevoie de antrenament! Cine sare de pe orbita lui pe altele are nevoie de pregatire pentru a nu avea vertij!
    Pacat de cei care pier desi mai puteau inca sa incante! I-am inebunit si suntem undeva vinovati!
    Frumos postul tau! happy

  25. almanahe, mi-a plăcut finalul! dacă ești un peronist atent… happy nici eu nu vreau să fiu, îmi place să cred că nu sunt un peronist împietrit, împietrind…

  26. dunia, să știi că da! un bilet pentru niciunde, pentru nu știu unde… happy interesant este că mereu ajungem unde trebuie, nu neapărat unde vrem, ci unde trebuie.

  27. vero, fragili suntem oricum. mie nu mi-ar place să apuc calea celebrității pentru că sunt și prea sensibilă, dar și prea timidă pentru asta. cu siguranță că m-ar bulversa.

  28. cita, mulțumesc. dar și postarea ta este… zguduitoare. m-ai făcut să retrăiesc aceleași emoții și aceleași lacrimi pe care nu le-am spus nimănui, niciodată. surpriseops:
    multă sănătate vă doresc, aveți mare grijă!

  29. povara celebrităţii este uneori mult prea grea pentru cei care ajung să se bucure de ea. Whitney nu e nici prima, cu siguranţă nu va fi nici ultima dintr-un lung şir. viaţa poate fi asemănată cu un peron; depinde doar de noi cu cine vom şti să populăm acel peron, dacă vom şti vreodată. şi dacă tot ai vorbit de un peron, am scos de la mine din “depou” cîteva locomotive şi o piesă care sper să îţi fie pe plac.
    http://www.youtube.com/watch?v=Af1ROkuW_fw

  30. Presupun că, odată ce ajungi o celebritate, indiferent în ce domeniu, viaţa ta nu-ţi mai aparţine, devine un soi de proprietate publică, trebuie să-ţi cântăreşti fiecare cuvinţel şi fiecare gest, toată lumea crede ştie mai bine ca tine ce ai de făcut, etc, şamd happy Şi presupun că nu e tocmai plăcut!

  31. Cred că-ţi semăn în privinţa asta, aş fi probabil la fel de bulversată ca tine.
    Dar ideea cu încercarea m-a dus la o alta, bună pentru o poveste – fug s-o notez ca să n-o uit big grin

  32. călin, frumoase locomotive la tine în “depou”. mulţumesc. aproape că nu îmi vine să cred că nu am mai auzit melodia asta de o grămadă de ani! happy cât despre cum şi dacă ştim să ne însoţim sau, cum spui, populăm peronul… greu, tare greu uneori, pentru unii. dar cred eu că cei buni se cern, se găsesc, se adună.

  33. aşa mă gândesc şi eu, vero. când lumea te ştie, e cam greu până şi să mergi la piaţă ca oricare altul. iar răutăţile curg din toate direcţiile.

  35. Suntem intr-adevar foarte fragili, dar nu intotdeauna atat de lucizi, realisti cat sa recunoastem. Ne credem invincibili! Peronul pe care fiecare ne aflam, ne poate aduce in afara de starea de asteptare ce duce spre speranta si un pic de culoare si socializare, ne face sa ne cunostem mai bine si sa fim printre oameni.
    Si pe mine m-a intristat vestea despre Whitney! sad
    Toate cele bune!

  36. exact, lolita, nu suntem atât de lucizi încât să ne recunoaştem fragilitatea. suntem printre oameni, dar, uite… niciodată pe deplin. miezul lor ne rămâne mereu ascuns, ferit şi poate că este bine aşa, noi înşine fiind feriţi de ceilalţi. poate din teamă, poate din precauţie, nu ştiu.

  37. “I Look To You”

    *de aceasta data de Sus in jos,catre noi. catre scenele unde a lasat amprenta pasilor ei

    *catre cei care o au in gand,chiar si tacut
    *poate pentru prima data catre insasi ea, cine a fost,ce a facut si ce a lasat…

    …nu e putin sa fii Whitney, nu e usor sa fii Whitney si poate cel mai greu de suportat este sa nu mai existi.

    Din trenul vietii pamantesti a pasit in trenul vietii eterne ,o noua scena,un alt decor,un alt rol o alta entitate … poate Whitney,poate numele a ramas …

  38. anca, totuși nu este un post despre ea, chiar dacă de la ea a pornit… happy mă feresc cât pot însă de știrile care vin, tot vin…

  43. o psi,
    ce frumos asa,multumesc tare,tare simpatic videoclipul happy

    acum am devenit mai vioaie, mai dau o incercare in studiul injectiilor… tare fug de ele happy
    ..inca,cum se spune.

Comments are closed.

error: Content is protected !!