… cândva în 13 decembrie s-a stins el, marele, poetul. astăzi este numai uitare. astăzi nu ne mai amintim.
De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
Din visare mă aflasem
Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme. (Dezâmblânzirea- Nichita Stănescu)
da, aşa s-au dus… la o zi distanţă!
eu îmi amintesc că apăruse apoi volumul postum şi mi-am dorit să îl am, mi l-am cumpărat cu bănuţii mei de buzunar…mult, mult mai târziu l-am înţeles de fapt pe nichita stănescu. mult mai târziu l-am iubit de fapt.
da. de patru ori pomenirea de şapte ani.
Of Psi, ce mult imi plac versurile astea…
şi de şapte ori câte patru uitări în cele patru zări, tibi!
Hi, hi Psi, pai si eu am aceeasi problema. Imi place atat de mult Nichita, incat tot balansez intre versurile lui si nu ma pot hotari. Dar uite ceva. Prea a fost negru, prea s-a inecat luna. Asa ca pentru seara asta, am mai ales ceva
Cântec
E o întâmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-ma fericire, în sus, şi izbeste-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curând.
Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt.
Nod 13
N-am să ştiu niciodată
când am trăit,
de ce am trăit am să uit
cum uită ochiul spart, lumina.
Ţin încă în mână unciob de amforă
al cărei vin l-am băut chiar eu
şi al cărei lut e chiar mâna mea.
Văd un vulture marin,
dar poate
că eu sunt văzut de el, –
poate că el vede un vultur marin.
Eu îmi aduc aminte că a anunţat Adrian Păunescu, la cenaclul din acea seară, 13 decembrie, sau în următoarea, ţin minte în detaliu şi lumina din camera în care radioul îmi aducea dureroasele veşti. Privirea dilatată mi-a fugit la bibliotecă, am căutat cartea de versuri, dar o bună bucată de vreme nu am putut s-o deschid. Amza şi Nichita…
Nichita Stănescu Balada motanului
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.
Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.
De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.
Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.
Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.
Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.
“Hei… viaţă, viaţă… ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ…
te uită… zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort…”
din păcate, ai mare dreptate, gabi!
eu nu îmi amintesc cum am aflat, liliana, dintr-o şoaptă, cred… o şoaptă de iarnă rece.
Pentru Nichita inca nu s-au inventat cuvintele care sa-l planga…
Douăsprezece noaptea, cu dor
Coridor de ore, timp pierdut.
Frunze zburătoare, ţări de toamnă.
Străzile pe care am trecut
în gâtlejul amintirii se răstoarnă.
Trec secundele gravide; nasc urlând
picături de ploaie repetate,
vorbe ce s-au spus, îşi caută guri
să se lase în pereţii lor pictate.
Bate-o oră sus, dar pân-ajunge
sunetul la creier, se-nserează.
Dorm pavilioanele urechii, fuge
pe timpane o stafie trează.
(poate fi postata la 12 pm?!) (psss..noapte buna!)
mulţămiri pentru aducerea aminte
Ai văzut vreodată vreo pasăre
s-o usture aerul pe care-l zboară?
Crezi tu, iubito, că peştele
se zgârie de apa lui sărată?
Putem noi doi să credem oare
mirosului că nu se simte bine în nări?
Poţi tu, obositor să crezi că fără mine
ai naşte un răsărit de stea?
Haide, ne face pe piele băşici
behăitul caprelor pe care le mulgem.
Vrei tu să rămânem flămânzi?
Spune da, şi rămânem.
A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.
A venit un înger şi mi-a zis:
– Eşti un porc de câine,
o jigodie şi un rât.
Pute iarba sub umbra ta care o apasă;
mocirlă se numeşte respiraţia ta!
– De ce, i-am strigat, de ce?
– Fără pricină!
A venit îngerul şi mi-a zis:
– Mai străvezie este sticla
decât cel mai statornic gând al tău!
În curând ai să mori şi viermi
îţi vor forfoti în nări, în bot, în rât, în trompă!
– De ce, i-am strigat, de ce?
– Fără pricină! îmi zise îngerul…
Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul
a plecat cu aripi de aur zburând
într-un aer de aur.
Fluturi de aur
fâlfâiau în aura îngerului de aur.
El zbura aiurit,
el era cu totul şi cu totul de aur.
El se depărta către o depărtare de aur,
în care apunea soarele de aur.
– De ce te îndepărtezi de la mine, i-am strigat,
de ce pleci, de ce?
– Fără pricină mi-a răspuns, fără pricină…
Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.
Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…
Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…
Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!
Pietrele deschid un ochi de piatră,
oasele deschid un ochi de os.
Câte-un bot au câinii-n loc de ochi, şi latră
din trei boturi, generos.
E un schimb de ochi mereu în aer.
Ochiul de pisică trece-n frunze.
Frunzele foşnesc cu dulce vaier
în orbitele pisicilor lehuze.
Eu rămân cu pleoapele deschise, aburite.
Ochiul meu sticleşte-n turnul primăriei,
şi, deodată, simt cum prin orbite
cu un prunc în braţe-apar statuile Mariei.
Nu trebuie înţelese sentimentele, –
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii, –
ei trebuie să fie mâncaţi.
Nu trebuie înţelese florile, –
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea, –
lăsaţi-o pe ea singură;
nu-i faceţi ramură din inima voastră,
nu-i beţi cu respirarea voastră aerul,
aerul de sub aripă…
Nu trebuie mai ales să înţelegem, –
trebuie mai ales să fim;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.
Spune-mi ce poezie sa las deoparte… Stiu ca nu am exagerat. Uite:
http://poeziisiversuri.com/poeti/nichita-stanescu/
dar necuvintele, cora?
cele iubite atât de mult de el…
iar eu mulţumesc de vizită!
nu lăsa nimic deoparte, agapi!
😆 chiar la zdreanţă?
bune poezii, dar nici pe departe atat cat se spune.
Eu am atins cândva, să tot fie vreo 12-13 ani, o şuviţă de păr a lui, pe care-o ţinea la păstrare într-o cutiuţă un alt poet al vremurilor noastre, dar şi pictor, aproape deloc cunoscut, prieten cu Ion Haiduc, actorul. De altfel, prin Haiduc l-am şi întâlnit, un om deosebit, prieten cu Haiduc, dar şi cu Nichita Stănescu. Nu-mi mai amintesc povestea şuviţei tăiate, dar mi-a rămas imaginea ei, aşezată în burete alb, într-o cutie cu capac transparent. O purta întotdeauna la el, aşa mi-a zis. Nu mi-a arătat-o ca să se laude. I-am citit o poezie de-a mea şi el a glumit, şi în loc de vreo povaţă ca de la un om trecut prin ale scrisului, la una care-abia descoperea jocul literelor, mi-a întins cutiuţa cu şuviţa şi mi-a zis s-o ating, că poate se ia duhul lui Nichita şi la mine…nu s-a luat, da’ s-a luat dragostea de poet, fiindcă până atunci nu prea-l aprofundasem.
norocoaso!
eu l-am descoperit ceva mai târziu, pe când am putut să-l înţeleg.
http://www.youtube.com/watch?v=GSXSauCujck
o seara minunata!
Ce frumos că ai amintit de Nichita! Şi de versurile lui minunate, comori pentru suflet. Păcat că uităm…prea repede…prea mult…
Odihneasca-se in pace! Preferata mea e :
Poem
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…
Aha, eu stiam doar ca pe 13 decembrie acum nu-stiu-cati ani a avut loc greva tipografilor, adica a celor exploatati bla-bla-bla
Acum, ca m-ai luminat ce si cum cu strada brasoveana, ma consolez cu ideea ca Nichita scrie poezii ingerilor, tot pentru indivizii aia haiosi cu aripi si boarfe albe canta Madalina Manole si Malina Olinescu, iar la Portile Raiului de prepararea micilor se ocupa cocosatul din Baneasa 
ovidiu
cu cântarea şi descântarea îngerilor ocupă-se cine vrea. eu rămân la cuvintele şi necuvintele ştiute. pe acelea am să le citesc iarăşi a mirare, a uimire că sunt… ale noastre, neasemuit de frumoase şi totuşi prea mult şi prea des refuzate în schimbul altora, ale altei limbi.. străine.
tocmai am citat și eu dezâmblânzirea pe o pagină dragă
da, îl iubesc pe Nichita. El m-a învățat multe lecții…despre cub, despre cerc…despre autoportrete…
şi despre cuvinte şi necuvinte, respirări şi câte şi mai câte noduri!