marele duce ne privea pe amândoi cu un amestec de uimire şi indiferenţă: uimire pentru că eram atât de apropiaţi, într-o asemănare aproape perfectă cu cel care ne crease, indiferenţă pentru că îi aparţineam, eram ai castei lui, tandem de rang superior, dar cu o treaptă mai jos decât el.
alăturea lui, ca de fiecare dată, un alai de herralzi protectori ne privea cu admiraţie vădită. după mulţi ani reveneam pe gallant, fusesem chemaţi, doar pentru că el, căpetenia, dorise să ne vadă. şi ne privea în vreme ce liniştea urca în spirale tot mai mari, ca şi cum în urma ei ar fi aşteptat un prăpăd, iar mirosul acru şi ostil de nelinişte se simţea ridicându-se în vârful cozilor noastre.
se temeau oare de noi? devenisem oare atât de puternici doar pentru că nouă ni se datora seva, masa aceea roşie de lut sau pentru că trăiam în cu totul altă dimensiune, departe de stâncile reci şi albastre, colindători prin univers, căutători într-o lume a cărei întindere nici noi nu o ştiam prea bine?
liniştea se sparse ca o perdea de sticlă atinsă de vânt atunci când apăru thor. liniştea se rostogoli ca o roată desprinsă din şuruburi atunci când thor ridică ciocanul sacru deasupra coamei sale albe. va urma o sentinţă?
lespezi reci se desprinseră din podele şi o masă de jertfă a cărei dimensiune era copleșitoare se ridică tot mai mult, cu un zgomot ciudat, de șuruburi răsucite în carne. din reflex, amândoi ne-am ridicat pe picioarele mari, cele de dinapoi, cu cozile lungi, ridicate și ele în spirale, gata de atac, tandem nebun și distrugător, gata să încălcăm legea supunerii. dacă urma să murim, aveau să se mai stingă și alții.
micul alai ducal încremeni. nu le mai fusese dată o asemenea priveliște. aerul deveni tot mai dens, ca o întindere de ceață din care lipsea însă mirosul acru al fricii, nu urmă însă niciun prăpăd, nicio luptă. ciocanul căzu asurzitor pe piatră, piatra mesei se cutremură și litere de foc, trei litere se săpară în ea și marele duce zâmbi triumfător. thor își alesese succesorul și aceea eram eu.
– kiitos!- și în fața noastră, o mare de capete plecate a recunoaștere, chiar și hans îngenunchind alături de mine.
ceva mai târziu, după ce semnul îmi fusese gravat și ne pregăteam de o nouă plecare, thor apăru la bordul navei noastre cu ochii încă scânteind. ca un părinte, ar fi vrut să ne dea ultimele sfaturi, dar nu o făcu. se mulțumi doar să ne privească, mândru că alegerea fusese făcută. fusese a șaptea încercare și ultima. dacă ne-am fi temut, literele nu ar fi apărut. dacă nu s-ar fi făcut alegerea, thor ar fi fost condamnat la veșnicie.
dar asta se întâmplase demult, parcă tare demult. acum, priveam pe fereastră la apele de înghițiseră totul, așteptându-l pe hans.
și, așa cum am promis, colindăm iarăși, de data aceasta alături de enya:
kiitos!
😆 da, tibi, numai că cea care trebuie să spună asta sunt eu, nu tu! kiitos ystava!
http://www.youtube.com/watch?v=ZrEz_fxAwTk
să-mi trimiţi un dicţionar. 😆
😆 promit să vorbesc cu moșu. dar nu știu dacă există dicționarul dorit, asta nu știu!
iooi, virusache ce mai thor! da ce mai ciocan! 😆 😆 😆 bine că nu am văzut filmulețul înainte să scriu că praful s-ar fi ales de poveste!
am vizualizat pe masura ce-am citit si am simtit tensiunea si am auzit si linistea spargandu-se…tare-mi place
uf! ce m-ai speriat dimineata cand n-am gasit duzina….sper sa-ti fie bine
rokssana, sunt bine, mulţumesc mult. am oprit azi noapte duzina de la publicare ca să o rescriu în dimineaţa aceasta, complet diferită. am întărziat puţin… doar puţin. iertare!
aşa e, psi©! nimic nu apare dacă te temi; însă, până şi D-zeu s-a temut când a creat universul, în Cabbală se spune că a încercat de 27 de ori să-l creeze, cel de acum fiind a 28-a încercare…
iar dincolo de teamă este curajul, puterea de a merge mai departe, nu?
la oameni mă refer…
curajul sau curiozitatea, fiindcă (nu) ştii, întotdeauna le-am confundat…puterea e susţinută de interes, cumva, cred…mergem mai departe în măsura în care devine interesant să facem asta
,
enya e cea mai cea! hihihihi
destul de plin de aventura ceea ce se intampla la tine in casa
cred că… curiozitatea este motoraşul cel mic. şi în urma lui se naşte opusul fricii, acel cum ar fi dacă… ia să vedem cum este… etc… aşa cred.
zici tu?
se întâmplă aceleaşi cuvinte, rotindu-se în poveşti, bucur! mă bucur că ai revenit pe-aici.
Frumos, ca de obicei… eu sambata asta nu am scris, e sfarsit de semestru si parca toate si-au gasit loc pe capul meu 😆 Va insotesc si eu in joaca saptamana viitoare
ops:
Pentru că am scris şi eu recent despre alegeri, am să mă refer mai mult la titlul tău de azi: oamenii nu bănuiesc ce responsabilitate le apasă pe umeri datorită/din cauza acestei libertăţi de a alege care le-a fost dăruită…
Desi ma declar o persoana… care nu iubeste SF.ul de nici un fel, uite ca ajung sa ma las fascinata de povestile voastre.
Fiecare aveti o puternica latura personala!
Tu esti o mare maestra a metaforei asa ca… chapeau!
multă baftă, valentina! şi spor la învăţat! să fii bine.
chiar dacă nu sunt oameni cei doi eroi ai mei, anticipezi, diana, prin cele spuse, tocmai finalul poveştii.
parcă m-ai fi ghicit!
desigur că da, cita, scrisul are o forţă a lui, un stil, ce ţine de persoana din spatele cuvintelor, mânuitorul. şi mie îmi place scriitura ta,sunt sigură că ştii, îţi mulţumesc tare mult.
Multumesc!
ops:
” thor își alesese succesorul și aceea eram eu.” La mai mare !
ei, vom vedea dacă aşa va fi! de fapt, carmen, eu ştiu finalul poveştii… o să vezi.