“a fi sau a nu fi”- doar şase cuvinte sunt de-ajuns şi imaginea tânărului, a prinţului filozof al danemarcei ne apare în amintire, aşa cum deseori l-am văzut, întrupat în felurite moduri, mai aproape de astăzi ori mai atinse de patina vremii şi mă gândesc acum că dintre toate piesele de teatru ce ne-au rămas de la marele shakespeare, hamlet mi-a fost întotdeauna cea mai aproape de suflet.
să fie oare din cauza multor interpretări pe care le-am văzut de-a lungul timpului, ştiut fiind că rolul este multrâvnit? să fie oare tema răzbunării cu ezitările ei cea care mă atrage? să fie de vină faptul că, după atâţia ani, tema rămâne atât de actuală?
eu cred că însăşi personajul, extrem de complex, extrem de interpretat şi reinventat de marii actori este cel care mă atrage de fiecare dată cu nuanţele sale şi, deşi cred că îl cunosc, îl redescopăr de fiecare dată, la fiecare lectură sau reprezentaţie.
nu am să vă povestesc, nu am să vă reamintesc piesa pe care sunt sigură că o cunoaşteţi şi care vorbeşte despre un tânăr de sânge nobil ce trece prin drama pierderii propriilor sale repere. uciderea tatălui, pierderea purităţii iubirii materne, toate acele valori pe care, solide fiind, este ridicată lumea lui, par să fie retezate, distruse de aceeaşi mână şi răzbunarea este, devine parcă dintr-o dată, un act îndreptăţit, pe care orice privitor îl aprobă şi peste care trec, într-o alcătuire aparte şi profund autentică, umbrele fireşti ale ezitării.
ceea ce face ca hamlet să fie mai mult decât un personaj, ceea ce îl apropie de spectator este, cred eu, tocmai acest zbucium, această frământare a tânărului ce ezită între dreptul de a lua viața celui vinovat, așa cum sufletul neodihnit al tatăului o cere şi neputinţa de a ridica sabia, pentru că răzbunarea, oricât de dulce sau de justificată ar fi, nu este deloc ușoară.
ne plac poveștile în care, asemeni lui gerard butler în law abiding citizen, eroul își ticluiește și duce până la capăt planul de a face dreptate cu propriile mâini și propriile puteri. ne plac situațiile în care, loviți de câte o întâmplare mai neagră, ne construim singuri, în minte, drumul spre ceea ce numim dreptatea cuvenită. ne gândim uneori că lovitura se șterge numai cu lovitură și rana se stinge în rană, iar scenariile din mințile noastre ar putea concura cu succes cu multe din filmele americane pe care le tot apreciem.
și totuși, sunt sigură, oricât de înflăcărate ne-ar fi mințile și oricâte fantome ne-ar rătăci prin nopțile negre, de-ar fi să ridicăm sabia, asemeni lui hamlet am ezita de fiecare dată.
privind în trecutul meu, la întâmplări ce mi-au părut cândva nedrepte, eu știu chiar mai mult de atât. atunci când, de pildă, am simțit cum minciuna fără de rost și cu atât mai otrăvită mi-a fost picurată în suflet, rupând astfel o legătură ce o credeam indestructibilă, am ales să tac și să pierd, am ales să plec și să nu privesc în urmă ci în cealaltă parte și nici într-acolo cu ură sau milă, ci cu indiferență. am lăsat întotdeauna timpului rolul de vindecător și am știut mereu că undeva, în orice poveste, există și o fărâmă de bine.
îmi place hamlet pentru lupta sa lăuntrică, pentru felul în care rătăcește între datoria sa față de o lume pierdută și nevoia sa de repere noi, de regăsirea sinelui. enigmatic, impulsiv, ezitant și deopotrivă decis, îmi place hamlet cel care în ciuda dovezilor, în ciuda tuturor momentelor prielnice, nu va ridica sabia împotriva unchiului său. răzbunarea? ce este de fapt? ce o îndreptățește și ce o acuză?
http://www.youtube.com/watch?v=BeTynwdvZnY&feature=channel_video_title
psi,ai scris placut!
un sfrasit de saptamana cat mai placut iti urez!
Buna !
fiecare ne izbim de lupte interioare , unele usor de rezolvat , altele crancene. Daca am luat decizia buna la final? Pai cam cum s-ar putea defini o decizie buna ? Analize de tip bune de o parte , rele pe cealalta parte pot fi subiective si contextuale . Ce e bun azi poate fi rau maine. Eu am fost intotdeauna adepta : decizia luata e bun luata . Fa
Fara regrete si invartiri in cerc . Cat despre “am ales să tac și să pierd, am ales să plec și să nu privesc în urmă ci în cealaltă parte ” uneori este singura cale posibila pentru a nu ne trada si a nu-i rani pe ceilalti.
Frumos scris!
ce-i răzbunarea? e arma prostului.
eu aleg întotdeauna să iert și să și uit.
te pup. să ai un uikend liniștit, psi draghe.
de la dinte pentru dinte la întoarce şi obrazul celălalt este o cale-atît de lungă…
anca, îţi mulţumesc de darul adus şi îţi urez la rândul meu un sfârşit de săptămână bun.
abisurile, calea mea, felul meu de a reacţiona are la bază o motivaţie mult mai egoistă. nu rana celuilalt, ci convingerea că ar fi o inutilă risipă de energie, de timp de resurse care îmi aparţin mă motivează de fapt. nu spun că iert, în realitate îmi fac mie singură rău şi mă macin şi mă mistui până când mă pot desprinde definitiv. este, dacă vrei, ceva similar cu zbuciumul lui hamlet.
mulţumesc de apreciere.
jorji, draghe, eu cu iertarea şi uitarea stau cam în coadă de peşte. adică nu pot spune că nu iert, dar dacă am decis să plec, nu mă mai întorc niciodată. iar persoana respectivă încetează să mai existe pentru mine. adică uit, nu?
tibi, nu cred că ştiu să întorc şi celălalt obraz, aşa cum nu ştiu să stau cu securea la spinare. şi cred că majoritatea dintre noi suntem aşa, prinşi la mijloc: ne-ar cam veni chef de dat cu barda uneori, însă nu o facem, ştim că a întoarce obrazul este frumos şi moral, dar nici la asta nu prea ne înghesuim.
Răzbunarea e dorinţa cuiva de a-şi face dreptate cu propriile forţe… Eu cred că e îndreptăţită de răul pe care o persoană l-a suferit din cauza cuiva şi acuzată de faptul că, prin ea, persoana rănită nu devine mai bună decât cea care i-a făcut rău, ci dimpotrivă…
Şi da, poate mulţi ar ezita de-ar fi vremea să ridice sabia, însă sunt şi alţii care ar face-o fără să clipească, mânaţi de cine ştie ce sentimente rănite…
Pai stii tu si vorba aia din batrani “cel mai destept cedeaza” . Este adevarata ! Zbuciumul interior este dovada verticalitatii interioare.
rata, un tatuaj cu polonicu să înţeleg? chiar, mă întreb io acu: oare nu ar fi fost mai simplu pentru hamlet ca în loc de sabie să fi avut şi el un polonic? făcea o zamă gustoasă de cucută şi rezolva toate problemele.
de acord cu ceea ce spui, dar dacă ar fi să revenim la hamlet, generatorul poveştii mele de astăzi, uite ce mă întreb: în ciuda tuturor evidenţelor şi a dovezilor, el ezită să îl ucidă pe claudius, dar nu are absolut niciun regret atunci când ia viaţa lui polonius, tatăl ofeliei. şi mă întreb atunci: unde e verticalitatea?
da, valentina, sunt mulţi care nu ezită. eu însă cred că pentru toate faptele noastre există şi o plată. şi ea va veni cândva…
acest dar,a venit ca raspuns la intrebarile tale…
nu gaseam raspunsuri..
eventual faptul ca a-ti folosi sabia(avand in vedere ca toti dispunem de o astfel de sabie) in scop de a “ucide” aduce de la sine neputinta celuilalt de a putea privi mai mult peste “trupul” celuilalt.
multumesc mult de urare.
Aşa este…
Psi, il iubesc mult pe Hamlet. Tocmai pentru zbuciumul de care vorbesti, tocmai pentru ezitarea cu care a ridicat sabia.
Avem toti de invatat de el…
diana, avem ceva în comun! ops: şi asta… aşa e corect spus, şi dragostea pentru hamlet.
Am avut onoarea să vizitez castelul Helsingor, acolo unde se petrece acțiunea piesei. Ghidul ne-a spus că, aflându-se acolo în turneu cu trupa sa de teatru , Shakespeare a cercetat arhivele castelului și a găsit un manuscris cu povestea prințului Amled. Restul este istorie. Tot acolo, la Helsingor, a fost turnat filmul ”Hamlet” al lui Kenneth Branagh. Este unul din multele locurile impresionante din Danemarca pe care le recomand cu căldură spre vizitare. Mulțumi Psi că ne-ai amintit de acest personaj care în povestea sa cuprinde toate temerile, speranțele și idealurile întregii omeniri.
cristi, sigur ştii că eşti un norocos că ai fost acolo. cât despre legendele care tot însoţesc operele lui shakespeare, am urmărit cândva un documentar în care se lansa o ipoteză nouă privind substratul, semnificaţiile acestei piese. john nettles, care pe lângă faptul că este un cunoscut actor englez (pe care mulţi români îl ştim din midsomer murders) este şi un binecunoscut şi apreciat scriitor şi istoric, avansa acolo ipoteza clasicului conflict dintre religia catolică (reprezentată prin hamlet şi tatăl său) şi cea protestantă (reprezentată prin claudius). prefer însă varianta pe care ţi-a spus-o ţie ghidul, aşa cum prefer interpretarea lui kenneth branagh celei a lui mel gibson, de exemplu.
psi
ma mai tii sau nu ma mai tii minte? saru’ mana, donsoara!
geanina, nu cred că eşti rea!
anooo! ops: cum să nu te ţin minte! nu erai tu cel care cânta…???
http://www.youtube.com/watch?v=Cef8c51FUfY&feature=related
sau nu, cred că nu. tu cântai http://www.youtube.com/watch?v=2gF7YuYT3Tw şi încă o mai ascult cu drag. ce mai faci?
Psi, Hamlet nu-i personajul meu preferat dar cred că majoritatea dintre noi avem tot felul de gânduri contadictorii în legătură cu dreptatea. În mod normal ne adresăm justitiei în cazuri grave dar atunci când și aceasta ne înșeală așteptările ?
Nu mă refer la cazuri în care poți ierta, ca-n procesele mele, ci crime , violuri, etc.
carmen, nu vreau să vorbesc despre iertare ca şi dogmă creştină, dar eu cred că iertarea este singura cale de a putea merge mai departe. desigur, eu vorbesc din fotoliul meu, fără să ştiu- din fericire- cât este de greu să ierţi într-o situaţie limită, dar chiar şi aşa, cred că a nu ierta este ceva ce se întoarce asupra celui care nu o face creându-şi un blocaj cumplit. repet însă, este doar părerea cuiva din fotoliu.
😆 of, gabi, parcă te şi văd cu sabia!
Cred ca fiecare dintre noi reactioneaza functie de ce-i dicteaza constinta proprie, nu cea stabilita de altii prin legislatii si biblii. Pe de alta parte, nu cred ca exista cineva care poate afirma cu certitudine cum va reactiona intr-o anumita situatie limita. Dar daca e s-o dau pe supozitii, as spune ca, desi sunt un pacifist, n-as ezita sa-l stirpesc pe cel care i-ar face un rau capital copilului meu. Asta poate pentru ca justitia apara in general criminalul, nu victima, asa cum ar fi normal. Iar pe de alta parte, pentru ca nu sunt convins ca cei ce ne invata cum sa ne comportam in atari situatii, au trecut vreodata prin ele.
papa, eu nu aş putea să spun cum aş reacţiona într-o situaţie limită. nici nu vreau să ştiu de fapt. şi cred că măsura reacţiilor şi faptelor noastre trebuie să fie mereu propria conştiinţă.
Nu, eu nu sunt asa de combativa! Mai degraba ma tem pentru cel ce-mi greseste gandind ca soarta ii poate plati rautatea!
Am si eu trairi interioare dar nu de razbunare cu de ploaie de cuvinte uneori chiar scriu duium de vorbe taioase, adevaruri dureroase dar apoi… rup scrisorile si le arunc!
Cu timpul insa… am tot mai putini dusmani! Asta pt ca nu mai starnesc invidii
eu nici măcar nu scriu. doar le mestec în gând… apoi le uit.
Hamlet, e şi una dintre preferatele mele, deşi crede că adevărul e altul… Cred că e vorba aici mai curând de “The Great Will”, de care e greu să te dez-drăgosteşti odată “ciupit” de “virusul” acestei iubiri. Cred că a fost unul dintre cei mai curajoşi căutători în Sine. O demonstrează longevitatea pieselor şi poeziei lui, în general!
Da, sunt de departe partizanul îndoielilor fără sfârşit, care pot împiedica o răzbunare. Cred cu convingere că “răzbunarea-i arma prostului”. Sau mai general exprimat, A IGNORANTULUI.
Cât priveşte piesa, cred că e o demonstraţie de mare clasă a ceea ce trebuie făcut chiar şi într-o astfel de situaţie.
Sunt adeptul declarat al principiului Christic “Cine se crede fără de păcat, să ridice primul piatra şi să lovească”.
în primul rând, bun venit pe aici. şi cred că da, corect este că răzbunarea este arma ignorantului şi nu a prostului, căci ignoranţa, neştiinţa este mai grea decât limitarea dată de prostie şi că ezitările sunt fireşti, perfect omeneşti, ar trebui să ne însoţească de fiecare dată când scenarii grele ni se ţes în minte. iar despre marele will, multe ar fi de spus, dar nu mă încumet eu, un mic învăţăcel la aceasta.. .eu doar îl citesc şi, vorba ta, nu vreau să mă dez-drăgostesc de el.