o poveste obişnuită (5)

în ziua căsătoriei cu luisa, carlo era ceea ce se cheamă un om împlinit. avocat cunoscut şi extrem de căutat la milano, îşi construise o reputaţie solidă şi fusese extrem de vânat de domnişoarele dornice de măritiş care cunoşteau, nu făcuse din asta un secret, sensibilitatea lui faţă de femeile frumoase.

se mai vorbea încă, prin saloane şi cluburi, de o domnişoară înflăcărată, al cărui nume nu era divulgat, dar a cărei pasiune pentru el o adusese în pragul nebuniei, în ciuda faptului că el nu era ceea ce se cheamă un bărbat frumos ci mai degrabă atrăgător şi… bogat.

conducea cu mână sigură firma pe care o preluase de la tatăl său şi căreia îi adusese propria lui contribuţie şi trecea nepăsător prin viaţă. tot ceea ce nu era în relaţie directă cu munca şi viaţa lui nu îl interesa, motiv pentru care viaţa lui socială era mereu o balanţă dezechilibrată pe care se aştepta acum ca tânăra lui soţie să o aşeze în linii normale.

pe chipul lui, încă tânăr, se vedeau semnele traiului bun, îndestulat, iar apartamentul unde se mutase luisa atunci când relaţia lor devenise una publică, cu inel de logodnă, era mobilat cu bun gust şi avea să îl păstreze şi după căsătorie, folosindu-l mai cu seamă atunci când o nouă femeie apărea în viaţa lui, pasager, ceea ce dona luisa simţea de fiecare dată.

îşi iubea soţia într-un fel al lui, fără prea multe vorbe, lăsându-i libertatea de a face tot ce poftea, câtă vreme respecta ora de cină şi se achita de obligaţiile sociale care îi reveneau. o plăcuse pentru că era voluntară, capricioasă şi egoistă, chiar mai egoistă decât el şi ştia că dacă din întâmplare ar fi interesat-o, ar fi putut deveni un avocat foarte bun.

o însoţea la recepţiile unde ea strălucea, în croazierele pe care le făceau adesea pe mediterana, îi cumpăra bijuterii şi o invita la teatru, plătindu-şi astfel bucăţile lui de viaţă, cele pe care nu i le dăruia, ascunse sub un văl de tăcere.

“rămân deseară în oraş”  putea avea chipul unei femei, mereu alta, putea fi o cină de afaceri, un caz extrem de important asupra căruia se apleca cu meticulozitate sau pur şi simplu o  seară cu prietenii lui, la club, iar dona luisa nu întreba niciodată. ridica nepăsătoare din umeri zornăindu-şi brăţările şi inventa ocupaţii ori rămânea singură pe terasa ei.

lucrurile nu se schimbaseră prea mult nici după naşterea micului carlo, căruia îi aduseseră o doică, elveţiană cum avusese şi ea, dar începuse să petreacă tot mai mult serile cu băiatul lor, atunci când acesta crescuse suficient de mare ca să înţeleagă şi să aprecieze compania lui. se jucau pe terasă ori pe covorul din biroul lui, iar casa răsuna de hohotele de râs ale micuţului, tablou al unei familii fericite.

o dată însă îi dădu prilej soţiei sale să se teamă. cunoscuseră la o recepţie dată în onoarea ei, o tânără actriţă americană, nici prea deşteaptă, nici prea frumoasă, dar deloc indiferentă la atenţiile lui. carlo se aprinse aşa cum nu o mai făcuse vreodată, se îndrăgosti cu patima celui ce ştie că nu mai este foarte tânăr şi deveni imprudent.  dona luisa văzu în ziare fotografiile celor doi, dar tăcu, simţise de multă vreme această furtună, de când el începu să fie mai tot timpul în oraş serile. apoi, pe neaşteptate, el plecă în america cu noua sa amantă şi atunci dona luisa se simţi cu adevărat ameninţată. începu să lupte, dar nu făţiş, isterizându-se, ci ascuns, subversiv.

episodul america dură aproape doi ani şi carlo îl trăi din plin: bucurie, exaltare, nepăsare faţă de tot ce lăsase în urmă, bucăţi de fericire, întristare, dor, însingurare, teamă, iarăşi dor, iarăşi un strop de fericire, teamă şi uneori chiar frică. se întoarse în cele din urmă acasă, îmbătrânit, obosit, vizibil mai gras şi aproape nedezlipit de pahar. soţia sa preluase de nevoie afacerile şi acum le conducea din plăcere, cu o mână la fel de sigură ca a lui. îl primise înapoi ca şi cum ar fi plecat ieri, fără un reproş, ba chiar cu o urmă de zâmbet triunfător, dar america le dăduse vieţile peste cap iremediabil, era permanent între ei ca o umbră, ca un rânjet, separându-i.