când mi se face dor de labirint, fâşia aceea de lume desenată ca o carte poştală pe o bucată de carton, îmi imaginez că în el locuieşte altcineva. am nevoie de puţin timp şi de un exerciţiu de imaginaţie prin care amestec fire de nisip până capătă consistenţă, miez, iar în lutul arămiu din palmele mele pulsează o inimă. aceasta este singura cale prin care eu mă desprind de poveste, de pereţii verzi născuţi în mine şi de copaci, atunci mă pot privi pe mine în oglinda rămasă cumva prea mică, prea ascunsă.
omul de lut din palmele mele alunecă uşor în locul meu, direct în inima copacului şi mă priveşte de acolo cu ochi noi, desenaţi în grabă. nu mă vede de fapt şi se crede singur. l-am desenat pe fugă şi cu nepricepere, iar trăsăturile lui sunt uşor caraghioase, alunecând parcă într-o parte: nu aude, nu vede, nu simte. vorbeşte numai, dar şi asta o face într-un fel şoptit, amorţit, lipsit de control.
între noi se creează o punte, un amestec de duioşie şi tandreţe la marginea imposibilului. lupii tineri nu-l recunosc, florile albe îl privesc uimite, recunoscând în el consistenţa solului în adâncul căruia îşi găsesc seva.doar vântul se joacă nepăsător şi amuzat pentru că el nu are nevoie să recunoască pe nimeni.
micul om arămiu păşeşte atent, ferindu-şi trupul diform (v-am spus că nu mă pricep) pe aleile din pietre şi nisip ce duc spre nicăieri, atingând cu mâna aerul, frunzele, orientându-se orb, pipăind, iar la răspântii se opreşte nedumerit, neştiind ce cale să aleagă: la stânga sau la dreapta? la stânga este, cum mergi direct spre ea, ieşirea din labirint şi lumea întreagă cu zâmbetele şi ispitele ei mai vechi sau mai noi. ca să ajungă la ea, micul om trebuie să treacă însă peste o punte din sfori fragile, vechi de când lumea, sub care luceşte ca o găleată plină ochi aşteptând, noaptea cea lungă, cea de pe urmă. la dreapta, abia ghicită în frunziş, se află corabia zorilor de zi şi a noilor începuturi, cea construită în urmă cu mult timp, pe vremea când nu ştiam că nu depărtările îmi sunt destinul ci statornicia. direct în spatele lui este lumea mea întreagă, oglinda de verde şi de lumină în care trăiesc şi respiră amintiri, dorinţe, visuri, dar acolo omuleţul este prea singur.
cu glasul lui ciudat el întreabă vântul încotro s-o apuce, dar acesta îi răspunde cu hohot de râs pe care, ştim deja, nu îl poate auzi. întrebă atunci florile şi acestea îi răspunseră cu parfumul lor. nici acesta nu ajunse la el. şi atunci, din ochii lui orbi, lacrimile începură să cadă lăsând urme tot mai adânci pe chipul de lut, săpând până când chipul, trupul întreg deveniră o masă amorfă, inertă, în mâinile mele.
de fapt nu îmi este niciodată dor de lumea mea, lumea în care trăiesc. ea este parte din mine, poveste din mine. nu desenez şi nu construiesc oameni de lut pentru că nu mă pricep. dar ştiu să fac din cuvinte frunze şi din zâmbet alei. mă crezi?
,,e foarte greu atunci cand nu gasesti indrumarea si ajutorul necesar pentru a gasi calea si de multe ori,lacrimile iti sapa si tie adanc pe obraz,sapand mese amorfe”…
daca as putea,eu m-as modela din nou pe mine…omul de lut.
Te cred Psy. Pentru ca prin cuvintele tale ne transmiti si noua sentimentul ca nu avem de ce sa ne fie dor, ca facem parte din lumea in care traim. Pe aleile din labirintul tau oglinzile sunt limpezi si drepte.
pisic, iar ai insiruit vorbele ca margelele pe ata. cred ca si tie ti-a fost dor pe sambetele astea ale noastre, in care cresc vorbele nerostite si zboara peste gardul sufletului sperante inchise si nestiute sau vise uitate. probabil rolul omuletului de lut a fost scurt, l-a indeplinit si a plecat…
un we minunat, aici e vara!
psi
ridica o margine, o inclina, lasandu-le usor sa alunece spre cealalta parte. le privi cum se apropie incet, intr-o soapta anume. apoi o inclina iar. ele pornira din nou sa alunece. le privi din nou coborand. auzea alta soapta, desi ele erau aceleasi.
“ai ales partea cealalta a orizontului,
la rasarit, acolo unde te-am invitat sa sari…”
frumoase imagini. frumoasa declaratie de dragoste.