alter ego

când mi se face dor de labirint, fâşia aceea de lume desenată ca o carte poştală pe o bucată de carton, îmi imaginez că în el locuieşte altcineva. am nevoie de puţin timp şi de un exerciţiu de imaginaţie prin care amestec fire de nisip până capătă consistenţă, miez, iar în lutul arămiu din palmele mele pulsează o inimă. aceasta este singura cale prin care eu mă desprind de poveste, de pereţii verzi născuţi în mine şi de copaci, atunci mă pot privi pe mine în oglinda rămasă cumva prea mică, prea ascunsă.

omul de lut din palmele mele alunecă uşor în locul meu, direct în inima copacului şi mă priveşte de acolo cu ochi noi, desenaţi în grabă. nu mă vede de fapt şi se crede singur. l-am desenat pe fugă şi cu nepricepere, iar trăsăturile lui sunt uşor caraghioase, alunecând parcă într-o parte: nu aude, nu vede, nu simte. vorbeşte numai, dar şi asta o face într-un fel şoptit, amorţit, lipsit de control.

între noi se creează o punte, un amestec de duioşie şi tandreţe la marginea imposibilului. lupii tineri nu-l recunosc, florile albe îl privesc uimite, recunoscând în el consistenţa solului în adâncul căruia îşi găsesc seva.doar vântul se joacă nepăsător şi amuzat pentru că el nu are nevoie să recunoască pe nimeni.

micul om arămiu păşeşte atent, ferindu-şi trupul diform (v-am spus că nu mă pricep) pe aleile din pietre şi nisip ce duc spre nicăieri, atingând cu mâna aerul, frunzele, orientându-se orb, pipăind, iar la răspântii se opreşte nedumerit, neştiind ce cale să aleagă: la stânga sau la dreapta? la stânga este, cum mergi direct spre ea, ieşirea din labirint şi lumea întreagă cu zâmbetele şi ispitele ei mai vechi sau mai noi. ca să ajungă la ea, micul om trebuie să treacă însă peste o punte din sfori fragile, vechi de când lumea, sub care luceşte ca o găleată plină ochi aşteptând, noaptea cea lungă, cea de pe urmă. la dreapta, abia ghicită în frunziş, se află corabia zorilor de zi şi a noilor începuturi, cea construită în urmă cu mult timp, pe vremea când nu ştiam că nu depărtările îmi sunt destinul ci statornicia. direct  în spatele lui este lumea mea întreagă, oglinda de verde şi de lumină în care trăiesc şi respiră amintiri, dorinţe, visuri, dar acolo omuleţul este prea singur.

cu glasul lui ciudat el întreabă vântul încotro s-o apuce, dar acesta îi răspunde cu hohot de râs pe care, ştim deja, nu îl poate auzi. întrebă atunci florile şi acestea îi răspunseră cu parfumul lor. nici acesta nu ajunse la el. şi atunci, din ochii lui orbi, lacrimile începură să cadă lăsând urme tot mai adânci pe chipul de lut, săpând până când chipul, trupul întreg deveniră o masă amorfă, inertă, în mâinile mele.

de fapt nu îmi este niciodată dor de lumea mea, lumea în care trăiesc. ea este parte din mine, poveste din mine.  nu desenez şi nu construiesc oameni de lut pentru că nu mă pricep. dar ştiu să fac din cuvinte frunze şi din zâmbet alei. mă crezi?