to be or to become

pe când suntem încă fragezi şi mai muşcăm cu dinţi de lapte din feliile calde ale primelor răspunsuri ale vieţii, ni se pune adesea o întrebare care conturează mai mult sau mai puţin calea devenirii noastre: “ce vrei să fii când vei fi mare?” dar între răspunsul dat atunci şi ceea ce devenim există uneori discrepanţe majore şi devenim uneori nu ceea ce visăm şi mai degrabă ceea ce ni se potriveşte cel mai mult.

alegem, sugerat sau intuitiv, ca după ce vom fi trecut prin anume etape de viaţă şi de ţinut stiloul în mână, să purtăm mai departe tradiţia familiei ori să ne coasem aproape de inimă un alt destin, diferit. uneori, chiar pe drumul acesta fiind, conştientizăm că avem nevoie de un alt drum, pentru că cel actual seamănă tot mai mult şi tot mai trist cu o haină rămasă mică prin care ni se văd încheieturile mâinilor cu care ne ţinem strâns de viaţă.

cunoaştem cu toţii, sunt sigură, familii care îşi ţes destinul sub umbra unei anume profesii, din tată în fiu, ca şi cum s-ar aplica un soi de lege salică: medici ai căror prunci devin la rândul lor medici, avocaţi ai căror copii par să se nască cu legi şi coduri în sânge, ţărani pentru care pământul este unicul destin posibil. cunoaştem şi cazurile în care o sămânţă face să rodească dintr-un neam de oameni simpli, un lăstar despre care întregul sat vorbeşte apoi cu mândrie, pentru că atunci când a crescut a devenit… mare.

şi nu ştiu de ce tocmai astăzi îmi amintesc o poveste pe care, sunt ani buni de atunci, am încercat să o uit pentru că nu o puteam înţelege şi, de fapt, nu o înţeleg nici acum.

se numeşte mircea şi la vremea când ne-am cunoscut eram încă nişte copii. abia se mutase împreună cu părinţii în blocul vecin şi a intrat în grupul nostru cu acea uşurinţă cu care socializează copiii, lipsit de reticenţe şi prejudecăţi. era frumos încă de atunci, de la primele semne ale maturităţii şi se pregătea deja să devină medic, asemeni părinţilor lui care priveau cu îngăduinţă spre noi, tovarăşii lui de joacă şi deseori cu indiferenţă spre oamenii maturi care le deveniseră vecini. nu se amestecau cu părinţii noştri, doar ce se salutau, dar mircea era liber să alerge cu noi în toate aventurile şi expediţiile pe care le plănuiam pe dealul melcilor cât era vara de lungă.  şi mă gândesc că eram pe atunci asemeni cireşarilor, o mână de copii de mai multe vârste, fraţi, veri sau doar vecini, purtându-ne de griă chiar şi în joacă. singur la părinţi,  a învăţat şi el repede că cei mici erau protejaţi de cei mari. cam aşa a intrat  în viaţa noastră.

anii au trecut şi aproape că nu ştiu cum ne-am trezit adolescenţi. frumuseţea lui mircea, un şaten rebel cu ochii de un verde smarald, sucea minţile fetelor pe care le tot vedeam cu el de mână, iar inteligenţa lui, extrem de ascuţită, ne făcea să glumim spunând că vom face coadă la uşa cabinetului său, pe când va îmbrăca halatul alb. şi ne pregăteam cu toţii, fiecare după puterile lui, la rândul lui, de examene, de admiteri, de viaţă. expediţiile de cireşari se preschimbaseră în drumuri solitare, luptele fiecăruia, la care ceilalţi trăgeau cu coada ochiului, aşteptând veşti bune. era vremea intrării la facultate şi a despărţirilor şi cam pe atunci a apărut în lumea noastră crina, ca prietenă a lui. am înţeles că de data aceasta era mai mult decât o joacă de adolescenţi după cum se priveau, după cum erau mai tot timpul împreună, ca unul singur, învăţând amândoi pentru facultate, aceeaşi, la care au şi intrat, cu brio, după care am început să îi vedem tot mai rar, fiind plecaţi “la mureş”.

apoi a venit acea zi ciudată, stranie, întoarsă, nefirească, ca un imens bulgăre de zăpadă căruia nu i te poţi opune. era vară ca şi în zilele primelor noastre întâlniri din copilărie, era vacanţă, tot ca şi atunci, la început, când am aflat şocaţi că murise crina, apoi că fusese de fapt ucisă şi în final l-am văzut pe mircea încătuşat, ridicat de poliţie. în ziua aceea totul s-a răsturat, nimic din ceea ce ştiuserăm până atunci nu părea să mai existe cu adevărat, realitatea noastră nu mai era deloc liniştită şi însorită. iar ce s-a întâmplat atunci nu am aflat niciodată pe de-a-ntregul, doar câteva fragmente disparate, cioburi de oglindă spartă, lipite la întâmplare.

nu ne-a întrebat nimeni, nici în acele zile şi nici mai târziu, cum era omul, prietenul nostru, tânărul strălucitor şi cald alături de care îl inventam deseori pe mâine. nu ne-a povestit nimeni, niciodată, ce s-a întâmplat apoi cu omul, ce a devenit mircea al nostru cu aripi rupte şi mâini pătate de sânge. iar atunci când ne reîntâlnim ori ne recunoaştem pe stradă zâmbind, vechi tovarăşi de aventuri, nu rostim niciodată numele lui. şi mă gândesc acum, după ani şi ani, cât de fragil este verbul acesta: a fi…