cei mai mulţi dintre noi am învăţat scrisul în primii ani ce despart copilul jucăuş de cel însetat de cunoaştere. ne-au fost date ghiozdane în spate pe când nu ştiam prea bine dacă sunt sipete de comori ori, mai bine, sănii pe care alunecam veseli pe dealurile de lângă şcoală şi le-am deschis multe zile la rând cu reţinere, cu teama că acolo, în burţile lor mari, doarme neştiutul.
pentru vorbele noastre ne-a fost dat un răgaz mai lung şi ne-am deprins rostirea în căuşul cald al casei. a fost mai bine, mult mai bine: eram cu ai noştri, cei care deja ne priveau de parcă aveam în frunte semn de zei, încă de la naştere. ei nu se supărau când încurcam literele, când mestecam între dinţii de lapte neînţelesuri pentru care nu există dicţionare. spuneam „sosoprel”, „totodat” sau „lămţime”şi ei, cei mari, ne înţelegeau până la urmă că vorbim despre prosopel, cotcodac şi înălţime. râdeau duios şi râdeam şi noi alături de ei.
pentru cuvinte ni s-a datun răgaz de un an, hârtia albă ca o sperietoare uscată şi foşnitoare, prinsă în chingile unui caiet şi stiloul care ne păta mereu degetele cu cerneală. şi, pentru ca totul să fie şi mai complicat, ne-au dus departe de caldul casei, ne-au pus în băncuţe de lemn, printre copiii străini, iar în faţa noastră stătea la catedră câte o doamnă, la fel de străină, dirijorul simfoniilor noastre, ce părea să ştie şi să vadă totul.
un singur an, la capătul căruia trebuia să ştim cum se înlănţuie dantele uscate a ceea ce altă dată rosteam şi nu întotdeauna corect. pentru că, dacă vorbele puteau fi greşite, ele au aripi şi se lasă purtate de vânt şi se uită, cuvintele şi învăţătoarea nu admiteau eroarea: statice, dăltuite în caiete de şcolari, ele rămâneau acolo. şi ne încordam trupurile mici şi mâinile încă nesigure deasupra caietelor albe, purtând stilourile ca pe nişte nemeritate bastoane de mareşal şi creioanele roase la capete ca pe nişte trestii sunătoare.
ajunşi la capăt de an, am învăţat scrisul, dar nu şi taina lui. ne-au mai trebuit nişte timpuri de caligrafie şi ne-a fost dat numai unora să vedem cum se înşiră cuvintele, cum se nasc asemeni celulelor, unul din celălalt, cum se leagă unul de celălalt, independent de noi, într-o legătură secretă a minţii şi a mâinii.
în faţa colii albe, mintea se topeşte încet şi devine la fel de albă, trupul se destinde ca într-un somn conştient, sub clopotul transparent lăptos nu sunt gânduri ci numai o linişte incandescentă în care singurul nostru punct de sprijin este mâna. pe ea, ca pe nişte scări de sticlă, se rostogolesc toate cuvintele noastre, într-o succesiune a lor pe care nu o cunoaştem dinainte, construcţia unui alt suflet, desprins de noi, anosmic şi atonic, vrajă ce ne ţine trupeşte legaţi de un scaun şi o masă, pe când lăuntrul nostru aleargă râzând.
urcând şi coborând, într-o tăcere desprinsă de marginile fiinţei, cuvintele şi necuvintele noastre vorbesc despre noi, deşi nu ne spun, ne conturează şi nu ne dezvăluie, ne fac puternici şi vulnerabili, ne adună şi ne risipesc, ne înlănţuie şi ne eliberează, ne aduc mai aproape de înţelegere şi ne dezleagă de neştiut.
cei care ştiu cu adevărat să meşterească în cuvânt sunt asemeni aurului în nisip, iar strălucirea lor nu poate fi atinsă de nicio umbră.
unui astfel de om îi spun astăzi, cu zâmbet: la mulți ani!
M-ai timpit, completamente, de cap! Madame, esti tare-n vorbe si-n simtiri! Dracu banuia, ca ce buchiseam eu printr-a-ntiia, se cheama un fel de arta, al carui artist eram!
Cu postul asta m-ai asezat cuminte la picioarele tale. Meserie!!!
La multi ani!
Laura (corectat de către psipsina la cererea publicului, aşa că vă rog citiţi lora, daaaa? )
Don’soara, incerci cumva sa-mi plagiezi trairile? 😆
Vai psipsinica, ce frumos mai scrii! Mă ungi la sufleţel cu scriiturile tale, zău!
Şi tu şi EO sunteţi nişte talentoşi foarte dragi mie!
foarte frumos,de fiecare data scrii foarte bine ai tu ceva al tau
Obisnuit cu nemtoaica, i-am introdus si Lorei un “u”
Scuzati!
Cum cine-i nemtoaica? O aventura estivala. Ehe…
Atingeri delicate, azi miini infipte-n solduri,
De care trag cu patimi, lasind tandretea-n cioburi.
Cind ezitari cad prada deciziei carnale,
Cind un sarut se schimba in muscaturi venale,
Cind mingiieri renasc in framintari de turle
Iar soapte-ajung sa geama si geamatul sa urle,
Cind dezmierdarea calda se pierde-n penetrare,
Cind totul e haotic si haosul ma doare,
Cind lumea imi dispare si-n sus urla virilul,
Lasind suvoiul vietii sa-si caute fertilul,
Cind mai apoi cad leoarca in letargia-mi goala,
Lipsita de vointe, absurda, dar normala,
Fara sa scot o soapta, tacut intins pe spate,
O fiara imblinzita, la margine de noapte,
Unde-i, ma-ntreb, lirismul , cind tot miroase-a carne?
Unde e coarda care, vibreaza-n larg de mare?
Unde e viersul dulce si pasarea maiastra,
Cind eu nu sunt platonic si nici ea nu e casta?
“Pune-ti in ochi opait si-aprinde-ti-l cu suflet,
Imi spune-ncet artistul, cu-n glas lipsit de sunet,
Si-atunci vei intelege ca totul nu e vina,
E-un pas de deux frenetic, de umbre si lumina
In care doua mantii se contopesc in Klimt
In care ea il simte, in care ei se simt,
In care tu esti totul si totul este ea
Iar poezia voastra danseaza pe perdea.”
😆 Pe dracu, Laura e strigoaica de la buimacii si care locuieste pe undeva, prin Nemtia 😆
Dar lasind-o pe Laura sa-si vada de treaba ei, nu-i asa ca poezia mea va produs un … ceva intern?
psi
Daca intri la lirica papala, vei mai gasi jucarele de genul asteia. Stii cum e, faute de mieux, bune si astea 😆
Well, multora nu le plac versificatiile, considerindu-le infantile. Mie unul, astea-mi plac si d-astea scriu
Da draguto, e foarte bine scrisa. Mi-a placut. Poate am sa scriu si eu una, dar in stilul meu
Daca am s-o fac, ai s-o vezi postata
De fapt, asta vroiam sa fac, acum ceva timp, dar n-am avut cu cine. Cred ca va fi mult mai interesant decit o leapsa, careia, sincer, eu nu ii inteleg rostul. Dar ma rog, sunt eu mai greu de cap. Ce vroiam sa propun, e ca vreo cinci-sase sa alegem un subiect, unul singur, de ex “saminta”, si sa compunem un post, dupa care sa le comparam si sa vedem cum a tratat fiecare subiectul respectiv, fara a ne influenta reciproc. Poate o vom face intr-un viitor, daca gasesc musterii
Cind,tremurind trageai primele liniute nu vedeai zimbetul din ochii celei(lui) care era linga tine.Cind stiai sa legi literele una de alta le aratai parintilor si te bucurai in tine,desenind litera cu litera,cuvint dupa cuvint,concentrata,poate cu limba afara.
Ai mers mai departe,ai scris mult,frumos,ai scris.
Da, el (ea) este acolo,de fiecare data linga tine cu zimbetul in ochi.
La multi ani!
psipsi..de unde le scoti fata draga,ca tare frumoase mai sunt randurile astea scrise…
Si tu eşti un astfel de om si ma bucur că te cunosc chiar dacă vorbim doar de mediul online.
La mulţi ani!
Jos pălăria. Foarte frumos scris.
N-ai divulgat însă secretul. Cui îi transmitem urările?
Nu de alta, dar să ştim şi noi cine dă de băut.
Mulţumesc mult.
Şi reciproca e valabilă.
pisi, multumim
lora, idem
georgi, iti multumim si tie
intotdeauna m-am intrebat care-i diferenta intre oamenii care scriu si oamenii care scriu frumos… eu ii prefer pe cei care scriu, ei sunt iubitorii scrisului. cei care scriu frumos sunt niste banali norocosi, poate condusi pe drumurile vietii de mici accidente, sincope de logica etc.
tot ea, parca, spunea ca “nu e important sa fii cunoscut ca artist, ci sa fii artist”. destin greu de dus, fara satisfactii (sau cu putine). insa, n-ai ce face, nu e nimic de facut, e harazit sa fie asa si pace…
pe de alta parte, dickinson spunea ca scrisul e ca mersul pe sarma… sa o credem?
ah, sa nu uit, scuze pentru intarziere, busy these days
Roots are light,
It’s oblivion that makes them unseen,
Not undergrounds;
Bushy undertrees…
Sweet hides for snakes,
Seeds for the light to grow bright…
Root flakes are indeed the sweetest delight,
undergrounds scattering up to the world…
It’s oblivion that makes them flashforward.
A growth that will make them fall,
Mere ax it’s oblivion for these trees…