cling

v-aţi întrebat vreodată de ce, atunci când priviţi înspre cineva pe care îl vedeţi pentru prima sau a zecea oară, pe ecranul plat al televizorului sau în realitate, spuneţi că vă place sau că nu vă place?

v-aţi gândit vreodată la faptul că, deşi spunem că nu judecăm oamenii, îi trecem printr-un soi de filtru, îi etichetăm şi îi aşezăm instinctiv pe rafturile preferinţelor noastre?

în mintea fiecăruia dintre noi este un şablon, un pat al lui procust pe care ne aşezăm cuminţi, deşi nu ne place să fim analizaţi. abaterile de la acesta sunt însă uneori atât de mari încât devin în timp defecte insurmontabile şi ceea ce ne-a plăcut ieri, omul, devine astăzi sau mâine contrariul.

matricea mea. o port în mine, s-a format pur şi simplu, fără să mă gândesc la ea, nu m-am trezit într-o zi spunându-mi: de astăzi trebuie să-mi construiesc şi eu o listă de evaluare. de fapt îi bănuiesc vinovaţi pe neuronii mei, cei care s-au apucat să deseneze cu creioanele lor ascuţite, ştergând pe ici, pe colo, adăugând mereu, modificând. extrem de organizaţi, ei lucrează cu precizia unei benzi automate de ambalare. eu doar privesc în jur şi, dacă ascult cu mare atenţie, îi aud cum aleargă sau tropăie pe rafturile acelea, cum şterg de praf sau înmoaie pensule lungi în clei, lipind etichete.

în mintea mea, constat, e treabă multă. omuleţii aceia mici, care îmi seamănă, nu îmi sunt subordonaţi mie, nu mă bagă în seamă decât în acea milisecundă în care, cling, se aude semnalul: “gata, l-am pus şi pe ăsta!”. mă privesc atunci toţi, cu satisfacţie, aşteptând să fac gesturile cuvenite, nici acelea ale mele. ei îmi dictează ce să ating, să miros, să privesc mai atent, notându-şi informaţiile şi alergând prin laboratorul lor. cling! sunet metalic, ca al caselor de marcat, şi sacul de oase şi carne se pune în mişcare , un guliver dirijat de milioane de sfori invizibile.

cling! “you like cigars men!” şi mă uit perplexă : de ceee? 😯 nu cunosc decât un fumător de ţigări de foi, un prieten bun, ce-i drept, în preajma căruia amuşinez ca un copoi, dar nu de asta suntem prieteni. în plus, fumează şi rar.  “because!” îmi răspund rânjind omuleţii care s-au apucat de o vreme să-mi vorbească în engleză, lucru care mă enervează cam la fel de mult ca tropăitul. cu engleza mă mai descurc, dar saboţii ăia de lemn!!!

hai, măi, engleziţilor, lămuriţi-mă şi pe mine! şi sunt, dintr-o dată, luminată la propriu, ca de un far imens, sunt inundată de o lumină incoloră, rece, şi mă împotrivesc ei, întorcându-mă. ca într-o proiecţie, recunosc imagini, senzaţii alb negru ce se succed cu repeziciune: chipul smead-zâmbitor al lui rhett butler, învăluit în fum, o voce care seamănă cu cea a lui sean connery, rusell crowe şi marcel iureş, zâmbetul de motan al lui gerald butler şi cel piperat al lui jonathan rhys meyers, ochii de catifea ciocolatie ai lui daniel day lewis, un strop de christian bale, cu blândeţea lui, mâini subţiri, cu degete nervoase, urme ale unor atingeri uitate, chipuri şi gesturi ale unor oameni din viaţa mea. ştiu. dintr-o dată ştiu. şi mă topesc în senzaţia aceasta confortabilă.

dar când mi-e lumea mai dragă, asemeni unui bob de piper, un alt cling mă înţeapă: ” you are a rice woman, not a cat! a weirdo, not a cat! you’ll never be a snow flower! a non rose you are!”

nu mai întreb şi nici nu privesc în cioburi de oglindă. mă rostogolesc într-o melasă de tăcere. de cealaltă parte mica armată sună: cling, cling, cling! mă prefac că nu-i aud. curând va trebui să le dau explicaţii, dar nu acum.

şi în mintea voastră este la fel?