n-aş putea să vă spun care este cea mai veche amintire a noastră. el era deja pe-această lume atunci când am apărut eu şi parcă luase tot caimacul.
crescând, precum câinele şi pisica în aceeaşi cuşcă prea mică, eu îl priveam adesea cu ochii oblici, invidioasă pe pleata lui bălaie, pe jucăriile lui, dar mai cu seamă pentru că era băiat şi, mi se părea mie atunci, asta era ceva grozav.
în primii lui ani de şcoală îmi făcusem obiceiul să mă ascund sub masă, atentă la ce se întâmpla deasupra, furând din tainele acelea încă inaccesibile mie. în primii mei ani de şcoală, el era cel care mă ducea de mână pe stradă şi îmi pregătea masa, când veneam amândoi acasă.
în aceeaşi glastră, sub ploaia aceleiaşi afecţiuni părinteşti, am crescut amândoi, tot mai diferiţi. el era limpede că va fi înalt, avea ceva solar în privire, sociabil şi carismatic atrăgea atenţia instantaneu. eu am rămas şi astăzi mignonă, neagră şi introvertită, animal solitar, ferit de lumină.
ne certam des şi îngrozitor sau, în cel mai bun caz, ne ignoram, iar în chemările la raport ale mamei auzeam tot mai des ceea ce ştiam deja prea bine: că el este mai mare, că eu sunt doar o fată şi alte bla-bla-uri care mă iritau cumplit, pentru că dreptatea mea era mai presus de asta, iar palidele argumente nu-mi potoleau încăpăţânarea.
devenise tot mai clar că, în relaţia noastră, cea mai bună soluţie era ignorarea, în anul când el a plecat în armată. anul separării noastre a fost de fapt anul în care ne-am privit altfel, cele 365 de zile în care eu am făcut pe clovnul, i-am scris şi trimis enorme scrisori când ironice, când hazlii, am copt ca nebuna tăvi întregi de prăjituri şi l-am aşteptat uscată de un dor pe care nu l-am spus, dar pe care îl recunoşteam la el, în oglindă. un dor pe care nu l-am mai trăit vreodată. relaţia noastră se schimbase sau noi ne găsiserăm aşa cum eram de fapt?
mi-a fost dintâiul cavaler la nuntă şi unul dintre oamenii cei mai alergaţi în acea zi, am fost copilul de mingi al nunţii sale şi mă bucur că am putut fi. mi-a fost alături în cel mai greu moment al vieţii mele fără să întrebe, fără să vorbească, doar pândindu-mă să nu cad. am aşteptat împreună, doar noi doi pe-o bordură, naşterea fiului său şi mi-a dăruit bucuria de a-l creştina.
ne vedem în fiecare zi şi ne tachinăm până la os, în cuvinte care ascund sentimentele noastre puternice. când plec în vacanţă, aşteaptă să îl sun şi îşi face griji. când pleacă ei în vacanţă, eu pândesc telefonul.
acum când scriu, aştept să vină, pentru că astăzi încă nu ne-am văzut.
da, este fratele meu, sângele meu zvâcnind în ceasornicul altei inimi.
Eu am rezolvat problema concediilor. Le facem impreuna Noroc ca se inteleg foarte bine cumnatii, ei se intalnesc chiar mai des, la pescuit merg impreuna de exemplu , iar eu ma bucur ca mai scap de provocarile pescaresti 😆
Îmi place de voi!
pisii, numai cine nu are frati nu cunoaste sentimentul…din cate imi dau seama aveti o relatie extraordinara, ceea ce este minunat. va doresc sa imbatraniti frumos impreuna, sa fiti sanatosi si voiosi!
P.S. stii ca cine se tachineaza se iubeste? he he he…
Nu te citesc de foarte mult timp, insa dintre cele pe care le-am citit acesta este cel mai personal si e foarte frumos articolul. Si prima poza pe care o vad cu tine.
Ce as da sa fi avut si eu un frate, mai mic, de preferabil. pentru ca acu stiu eu cum sa-l ajut sa devina el mai bun ca mine.
sunt sora mai mica si sora mai mare pentru fratii mei -si singura fiica a parintilor
rasfatata si imaginandu-mi mereu ca am ajuns din greseala in familia asta eram prea buna ca sa seman cu ei …ne-am certat rau astia mici,iar cel mare ne-a ignorat mereu…cand am crescut ne-am ratacit unii de altii…tin legatura sporadic cu cel mare,pe cel mic il vad mai des si suntem putin mai apropiati dar niciodata intre noi trei nu a existat o relatie normala ca intre frati…sau cum am citit eu ca exista ..
voi sunteti norocosi sa puteti fi si prieteni
rokssana, marele merit al acestei relaţii este educaţia pe care am primit-o şi convingerea mamei că într-o bună zi vom fi apropiaţi. că suntem foarte apropiaţi este deja bucuria mamei mele şi a mea.