salzburg (moos strasse)

am promis cândva că voi povesti despre una dintre vacanţele mele. va urma o serie de patru poveşti despre aceasta.
cum în jur miroase a brumă şi o ceaţă lăptoasă ni se aşează pe gene, iar miezul toamnei e tot mai aproape, am desenat în cuvinte o amintire…un dor de vacanţă…. salzburg…

de-o parte şi de cealaltă a râului salzach, în căuşul de zăpadă şi lumină al alpilor, la doi paşi de graniţa cu germania şi la trei de ţara cantoanelor, se află un oraş magic, sinonim cu muzica.

de la fortăreaţa hohensalzburg şi până departe, la satele ce îl împrejmuiesc, mici sateliţi de pensiuni, salzburg este, pentru cei care ştiu să îl vadă, o înlănţuire de imagini copleşitoare, o simfonie de culori, o alternanţă de freamăt şi de linişte.

am gândit anul trecut, în luna florilor, o călătorie în acest oraş ca loc de popas spre alte destinaţii, dar după câteva zile de încântare şi bucurie, am privit totul ca pe un loc de rămas. un loc în care succesiunea anotimpurilor nu ar putea diminua, ci doar îmbogăţi, frumuseţea acestui colţ de lume în care creaţia omului este numai o tuşă timidă pe tabloul impresionant al naturii.

după lungi căutări virtuale, ne-am ales ca loc de cazare o pensiune ca o căsuţă din turtă dulce, situată la marginea oraşului, într-o linişte pe care păsările cu cântecul lor o amplificau tulburător.

ca să ajungi la am moos, de pe moos strasse, căci aşa se numeşte minunea, după ce treci de europark şi aeroport, ieşi de pe autostradă şi începi o aventură dantelată, traversând preţ de câţiva kilometri sudul oraşului, pe un drum cu o singură bandă. un drum pe care, dacă vezi pe altcineva venind pe contrasens, te opreşti într-un refugiu şi zâmbeşti. cel care va trece te va saluta şi îţi va mulţumi zâmbind la rândul său, fără grabă, fără enervări inutile.

ajungi  apoi pe lunga stradă moos, la familia strasser, unde te întâmpină doi oameni deosebit de calzi şi un bichon lipicios şi cochet (avea în fiecare zi o fundiţă de altă culoare pe ciuful din frunte) pe nume nino.

pensiunea, construită undeva pe la 1700 este o bijuterie în care simţi nevoia să intri coborând din caleşti, îmbrăcată în rochie amplă din cele mai fine materiale şi purtând conduri de mătase. arhitectura veche, impecabil conservată, mobilierul stil, uşile grele şi scunde, din lemn masiv, tablourile şi abundenţa de flori, biblioteca cu manuscrise, toate acestea te fac să te simţi aruncat într-un timp fabulos, în care blugii şi aparatul de fotografiat nu îşi au locul.

ne-a fost dat să trăim aici câteva zile, într-un amestec savuros de turişti: un australian, cinci chinezoiaice care cutreierau europa cu trenul, trei americani, doi thailandezi, doi elveţieni, o nemţoaică şi căţeluşul său şi noi, doi români. un amestec de naţii pe care aveam să-l regăsim apoi pe străzile oraşului, în grădinile mirabell, cele în care s-au filmat multe scene exterioare din celebrul film sunetul muzicii, în casa lui mozart, pe terase, în muzee şi magazine, în ceainării sau în multele biserici ce împodobesc oraşul.

dar despre toate acestea, curând, o nouă poveste.