despre mine

sufletele de dincolo de cuvânt

mă gândesc de când am citit, de când am aflat despre sufletele care au trecut dincolo, la ea. inima lui mama, aşa o numeam, o mai numesc şi astăzi. mă gândesc mai cu seamă pentru că ştiu, în astfel de momente, cuvintele îşi pierd forma şi înţelesul şi orice ai spune e ca şi cum ai mesteca pietre.

indiferent care ne sunt motivele pentru care acceptăm iubirea necondiţionată a unui căţeluş sau a unei pisicuţe, ne imaginăm de multe ori că viaţa lor este lungă, că ne vor fi mereu alături. apoi, de obicei când este prea târziu, încercăm să mai salvăm ceva. ori să decidem… finalul. sad unii spun că este mai civilizat aşa, să poţi decide curmarea suferinţei cu acea injecţie, să poţi elibera sufletul. fotografiile urcă pe etajeră şi durerea macină, mistuie. ce poţi spune unui om care trece prin acest proces de dezlipire a inimii de la locul ei? când eu am trecut prin valea umbrelor morţii, nu mă simţeam deloc asemeni lui orfeu în căutarea lui euridice, ci numai un suflet pustiit din care plecase o iubire ce dura de 17 ani (nici nu ştiu de ce simt nevoia să spun segmentul de timp, fusese oricum imens, incomensurabil de fapt şi trecuse atât de repede). şi pentru că decisesem eu însămi pentru ea, eu singură, la capătul unei nopţi albe în care ea a tors de parcă s-ar fi vrut eliberată de mine, iar eu… eu m-am minţit că voi fi îndeajuns de puternică. şi n-am fost.

de fapt, în acele prime luni din toţi aceşti ani de dor, eu m-am închis foarte mult în mine. cuvintele celorlalţi m-ar fi durut prin inutilitatea lor. mă temeam- şi asta e adevărat- de cei care nu ştiu ce înseamnă să te însoţeşti cu un suflet, un alt suflet decât cel de om. dar au fost oameni care mi-au spus imposibilul: “vei deschide din nou poarta sufletului tău” şi eu le-am râs în nas, aproape delirând. pe-atunci, deşi îmi acceptasem durerea, mă muşcau direct de zdreanţa sufletului procesele de conştiinţă. gândul că decisesem eu uciderea, fie şi numai cu o injecţie, era insuportabil, otrăvitor.

eu nu ştiu să spun de ce doare şi oricât iubesc cuvintele, în faţa unei astfel de tristeţi îmi vine să tac. dar din acea fotografie peste care s-au aşternut ani de absenţă, îmi mai zâmbeşte ea. chiar dacă alături de mine, maiuşka îşi ţese propria poveste, la fel de copleşitoare, la fel de intensă şi, fără să fac comparaţii, cu mult mai caldă. uneori îmi spun că maya a venit în viaţa mea pentru că avea nevoie de iubire. dar ştiu că ceea ce oferă ea este uneori copleşitor. pentru că ea avea nevoie să ofere… şi atunci tac. din umbra ei, din înaltul ei, naomi ştiu că zâmbeşte. iar eu am învăţat să accept că ne-a fost dată o felie de timp. şi să o preţuiesc.

în vremea când dorul mă mistuia şi maiuşka mă mai privea cu ochi tulburi, de suferinţă, amândouă mi-au dat puterea să scriu. şi cred că atât de intens ca în acea perioadă nu am mai scris vreodată. şi mă întorc către cei care acum îşi plâng micii prieteni. dragii mei, orice cuvânt v-aş spune ar fi ca şi cum aş mesteca pietre. şi dacă tac, înseamnă numai că respect şi înţeleg…

postarea este dedicată georgianei care mi-a ţinut cândva sufletul în palme şi care acum se luptă pentru gipsanul ei şi celor doi prieteni care şi-au pierdut atât de repede “sufletele de dincolo de cuvânt” scorpio și…

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

15 thoughts on “sufletele de dincolo de cuvânt

  1. da, radu, ducem şi amintiri triste pe sub zâmbet. iar ceea ce am citit astăzi m-a dat pur şi simplu peste cap. jami al lui scorpio era… era el însuşi un personaj de blog, mereu am simţit că îl ştiu atât de bine.

  2. Doare tare, e cumplit….Poate pentru unii par un idiot dar imi vine sa sparg si sa urlu dar trebuie sa imi reprim sentimentele deoarece Yorky a fost catelul mamei mele care sufera la randu-i……

  3. Pe brațul de clepsidră mai stau cu tine-n gând
    la malul ros de vreme, de apele albastre,
    te strâng la piept aiurea, simțindu-te căzând
    ca aripile frânte a păsării măiastre.

    O chema Lolita și mi-a murit în brațe, acum cinci ani. Era o metisă de terier extrem de jucăușă, căreia ii plăcea să alerge prin păduri, când făceam drumeții, de multe ori cu câte o piatră în gură. Era o nebună, dar o iubeam foarte mult. Pentru că n-am putut suporta durerea, la câteva zile l-am adoptat pe Rex, bichonul havanez care ne încântă, acum, sufletul. happy

  4. mie mi-a fost mult mai greu să revin, să-mi revin. de fapt poate că nu neapărat asta, wwfirst, cât să mă împac cu acea decizie pe care a trebuit s-o iau. aceea a fost cumplit. apoi…maiuşka a venit, am dat întâmplător peste povestea ei, la câteva luni şi a fost de fapt o decizie de salvare. finalmente cred că ne-am salvat una pe cealaltă. happy dar undeva pe etajeră şi mereu în suflet naomi va rămâne. lângă maiuşka. aşa e drept. happy
    dagatha, eu nu am curaj să mă întorc până în copilărie. am avut mereu în preajmă un animăluţ,de când m-am născut, ba chiar mai multe, mai mult sau mai puţin apropiate.

  5. Mi-am aminitit de Salam. Un motan negru. Şi de Cuchi. O coker. Ea, adică.
    Pe urmă au mai fost.
    Salam, a plecat de-a casă. A crescut într-un salcâm şi când ne-am mutat din Bucureşti, la bloc…
    Cuchi, a plecat la cineva cu curte, când a apărut soră-mea…
    Mi se pare însă liupsit de sens “câţi/câte au fost” şi “cum îi chema(m)”.
    Caut să văd ce am învăţat de la fiecare.
    Viaţă, înseamnă ce dai mai departe din tine. Asta am învăţat între timp…
    Forma, este trecătoare.
    Învăţătura însă, este ceea ce învinge Timpul.

  6. judecând după felul în care repetăm greşelile, şerban, se pare că omul doar cunoaşte. cu învăţatul este ceva mai greu, cred. dar asta ar însemna să alunecăm într-o cu totul altă discuţie. happy

  7. uof, draga mea dragă! am plâns. am plâns mult. Gipsy al meu e mai bine acum, dar eu știu că n-a făcut altceva decât să ne pregătească pentru ce va să vină… căci va veni. cancerul, din păcate nu iartă. timp de două săptămâni, că atât i-a luat să se pună pe picioare (la propriu), n-am fost om. am făcut exerciții de imaginație, am plâns, n-am dormit, l-am adememenit cu toate bunățile și m-aș fi dus pe jos până la capătul pământului dacă de asta ar fi depins revenirea lui. și da, am gândit și la injecția aia … când i-am zis veterinarului că nu vreau să se chinuie și că dacă injecția e cea mai bună soluție, atunci să i-o facă, a venit și replica din partea lui. s-a uitat la Gipsy și i-a zis: ”meștere, pune mâna și mănâncă și fă-te bine, că uite, părinții tăi vorbesc de-o ”anume! injecție”. Și culmea! de parcă ar fi înțeles, de-a doua zi a început să mănânce strașnic! și uite așa Gipsanul e iarăși cu noi! Sper să-l țină Dumnezeu cât mai mult cu noi, că tare ne mai iubim! La final, țin să-ți mulțumesc tare pentru gândurile bune și să te îmbrățișez (închide ochii, ca să simți). tongue te pup, draga mia.

Comments are closed.