peste cerul lui luni
se aşează minuni
desenând peste nori
stoluri albe cocori
de iluzii din marţi
când trei ceasuri împarţi
doar un bob de noroc
prins de gleznă. în joc
miercuri cade rotund
ca un gol, fremătând
ca o şoaptă din pâine
ca lătratul de câine
joi se-aşează cuminte
miez de vară pe tâmple
ce privind înapoi
mai musteşte de ploi
şi-apoi umbra lui vineri
se coboară pe umeri
ca un şal de mătase
legând frigul de oase
iar când sâmbăta vine
pe la soare să-nchine
cruci de linişte nouă
iar duminică. rouă
se destramă din noi ca felii
săptămânile vii
se coboară în ani
timpul repede. bani
de argint punem iar
(câte şapte sau doi)
peste ochi peste ploi
când zilele parcă trec toate
peste-o singură noapte.
Ce suav sună…
mnooo, soro, fix la asta nu m-am gândit.
Eu…asta mi-am imaginat!
optimisto!
😆
Zici?
Cami…
E mult de când am renunţat la poezie…
Eminescu are darul de a te lecui de multe “lecturi suplimentare”!
Totuşi… De ce m-am oprit aici?
De când am ars cele 1600 de pagini de jurnal, am abandonat scrierea poeziilor.
Cine le-a citit, a zis că sunt frumoase. Poate că aşa era.
Să fi venit vremea să scriu iar scurt şi cu tact?
Mi-e greu să spun. Dar mi-a plăcut să citesc!
Mulţam fain!
şerban, eu sunt unul dintre cei care spun că- fără a contesta geniul eminescian- avem (eu una chiar am) totuşi o problemă în a-l declara pe el cel mai mare dintre poeţii noştri. culmea, un poet care a fost publicat postum de cei care l-au internat. un volum de aproape o sută de poezii. unii spun că ar fi fost mai bun ca şi ziarist, eu îl văd atins de aceeaşi mare iubire a limbii noastre, aşa cum era şi nichita. însă la nichita stănescu este, ori cel puţin eu găsesc mereu, acea copleşitoare şi imensă emoţie. şi capacitatea de a transforma orice frază în poezie şi orice răspuns într-o catedrală a cuvântului.
starea de poezie, dacă există, rămâne mereu…