poveşti de adormit pisica

disputa

cerul se aprinse în ochii ei, altfel limpezi și plini de lumină și mâinile îi tremurau nervos. el văzu toate acestea pe sub gene dar tăcu cu încăpățânare. scânteile ultimelor cuvinte i-o arătau străină și departe, așa cum nu o știuse vreodată, iar dorința ei de eliberare îi suna în urechi ca un clopot stins și fals pentru că ea îi fusese mereu liberă în preajmă, ca o pasăre sălbatică ce nu cunoaște limita coliviei, fie ea și aurită.

își prinse capul în tâmple și încercă să își liniștească propriul clopot interior știind că nu putea să rostească nimic acum, temându-se de șuvoiul otrăvit al propriilor cuvinte peste care se suprapunea vocea ei repetând bolnav aceleaşi cuvinte: “mă lasă, mă lasă, mă lasă” şi pe care nu o putea alunga, aşa cum nu poţi scoate din inimă lama unui cuţit intrat până în prăsele şi care ştii că odată scos va elibera şuvoiul vieţii până la ultima lui picătură.

de cealaltă parte a mesei pe care zăcea tristă în goliciunea ei singura ceaşcă de cafea, a lui, pe care apucase să o bea înainte de venirea ei, se auzi un foşnet, apoi o răsuflare sau un suspin. ridică privirea. ochii ei tulburi îl priveau în vreme ce mâinile îndesau cu înfrigurare câteva nimicuri într-o geantă. dintr-o dată mirosea a plecare şi a uşă goală, a sentinţă definitivă în jurul lui. el o privi din nou, aproape rugător, aproape neînţelegând cum ajunseseră aici, în acest punct bolnav în care nu se mai recunoşteau, pornind de la o banală dispută. ea continua să îndese lucruri în geanta de acum deformată ca un copil bosumflat. liniştea dintre ei era încărcată de electricitate.

uşa se închise în urma ei. el rămase tăcut, nedumerit, privind în gol şi la golul absenţei ei. întunericul îl ajunse din urmă, îl acoperi. apoi intră luna în cameră cu zâmbetul ei nostalgic, risipindu-şi argintul palid peste mobilele încremenite. abia atunci zări obiectul acela mărunt, auriu, căzut pe covor. inima îi tresări. o emoţie nouă îl prinse atunci când recunoscu mica ei broşă, semnul de care nu se despărţea niciodată şi pe care i-o dăruise chiar el într-o zi în care nu sărbătoreau nimic, un dar fără motiv şi cu atât mai însemnat. o prinse în palme ca pe unica cheie ce putea să redeschidă uşa dintre ei. adormi.

dimineaţa îl trezi mirosul de cafea proaspătă, fierbinte. de dincolo de masă ea îl privea cu ochi calzi şi limpezi. părul prins în cocul spaniol îi dezvelea tâmplele şi gâtul lung şi subţire. zâmbea. era atât de frumoasă! o durere în palmă îl făcu să tresară şi văzut broşa lucind împreună cu boaba de sânge. îşi aminti.

oare chiar fusese o dispută sau numai un vis în care el n-o mai găsise pe ea, cea atât de dragă? vântul de primăvară se rostogoli pe covor deodată cu mica pisică aurie pe care ea o iubea atât de mult.

sursa foto: catpalaceusa.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

31 thoughts on “disputa

  1. Mi-a placut mult! Si ce bine ca s-a intors, pe aroma unei cafele proaspete, in zori de zi! Fara ea, sufletul lui ar fi fost gol iar pisica aceea, obiectul acela auriu, ar fi stat singura, poate uitata, intr-o cutie ori intr-o carte, ca singura marturie a unei iubiri frumoase.

  2. wow, imi place tare povestea. mai ales cu sfarsitul plin de promisiuni. asa dispute sa tot ai happy. mi-a adus bucurie in zi de luni povestioara asta.

  3. gabriela, finalul este… la alegerea fiecăruia: poate că s-a întorc, poate că e numai imaginaţia lui… winking

  4. n-a fost nici-o dispută. a fost un gînd fugar ca o temere de vorbe grele, gînd alungat de broşa aceea, dar preţios tocmai pentru că n-avea nici-un scop. ce culoare aveau ochii săi?

  5. Ce caz fericit! La mine ce-i pierdut şi are formă de pisică, pierdut rămâne, da’ folositor altuia poate. Da’ am şi pisici pe care nu le pierd, că-s legate cu lanţu’! Lanţu’ aminirilor… laughing

  6. Ca un epilog, o strofă în dar de la poetul romanțelor, Ion Minulescu

    „Cheia ce mi-ai dat aseară –
    Cheia de la poarta verde –
    Am pierdut-o chiar aseară!…
    Dar ce cheie nu se pierde?
    Cheia ce mi-ai dat aseară
    Mi-a căzut din turn,
    Pe scară,
    Şi căzând, mi-a stins lumina.„

  7. rezolvăm noi şi lanţu cela, baronessă! îl rezolvăm!
    vezi ce se poate isca dintr-o întâmplare reală? laughing

  8. frumos foc în imaginaţia unui copil, dar trist oarecum, pentru că nu merită să ştie ce este gâlceava, nu lili3d?

  9. ooo… bine ai venit, revenit, trecut pe aici, gina! cu aceleaşi comentarii la obiect, ca de obicei. happy
    cheia, pisica… toate porţile se deschid de atâta gândire pozitivă cu care aţi ales finalul poveştii, cum văd.

  10. ca un curcubeu peste ploaie, gina? happy
    spun aceasta pentru că acum 30 de minute la noi ploua torenţial şi acum râde soarele… probabil că dacă aş fi fost mai atentă aş fi zărit curcubeul adăpându-se. mi-ar fi plăcut să-l văd cum bea lumina.

  11. singura realitate, hapi, din această povestire, este broșa. ea există, mi-a fost dăruită cândva și mi-am dorit-o mereu, dar nu am pus fotografia ei aici. happy

  12. Ma gandeam ca ar putea fi realitatea unei perechi, din lumea asta mare…
    Nu imi permit sa merg cu presupunerile in directia autorului, nici mie nu-mi place cand se intampla asta happy

  13. hapi, poți să mergi liniștită cu presupunerile oriunde dorești. așa cum am spus de multe ori, ceea ce scriu este rodul imaginației mele pusă la treabă cu drag. despre mine… mai nimic. dar da, poate fi realitatea unei perechi din lumea aceasta a noastră, poate fi.

Comments are closed.