ca pe speranțe tu ne scoți din fire
și ne alungi în floarea care doarme
și-oricâtă lacrimă de alb îmi e-n simțire
din iarnă trec spre visul alte toamne.
ca pe tăcere tu ne-acoperi iară
cu setea florii albe tremurând cireşi,
şi-oricât de drag îmi e de alb, în seară
spre tine-alerg ca dorul de poveşti.
ca pe iubire tu ne-aduci spre tâmple
cu arcuiri plăpânde, a mugur mirosind,
ca pe lumină eu te vreau. să mi se-ntâmple
o primăvară nouă peste-un alb dormind.
vinovat este pentru această poezie… călin şi picătura nr. 54
eu nu îmi asum nici o vină, Păunescu e vinovat tura asta…
ba e fix vina ta. am zis!
a, bine, ai putut zice. eu pot să nu recunosc
păi pot. că de nu era picătura ta, nu scriam şi nu-mi aminteam de secretele florei şi de…
Ce de-a cape..te-n culoare,
ce de-a vaiete în vânt,
ce de-a doruri înspre soare
ce de-a tâmple, înflorind.
Da, da…
da, da, max.
mulțumesc.
ce de-a flori înspre cuvânt,
ce de-a cântec înflorind,
ce de-a soare înspre floare,
ce de-a liniște în cale.
aşa o fi, mi-e nins cuvântul
de alb desprins de prin petale
şi-n mine-şi face doruri vântul
când eu citesc la versurile tale.
Frumos pretext, pisicăăăăăă