despre oameni şi poveştile lor

nouă…

 ... speranţă pentru isabel!

tu cum numeşti durerea? ce nume au aripile frânte cât ştii că nici nu s-a uscat încă apa naşterii pe ele? cum numeşti tristeţea aceea fără margini a întrebării care se repetă obsesiv, halucinant aproape?

cum este ca fiecare zi să fie o luptă nesfârşită la capătul căreia ai mai făcut doar un pas?

am putea să numim dorinţa oricum, am putea să-i spunem microsd, procesor, aplicaţii, capacitive multi-touch, trendy, must have, gadget, o mie de feluri şi încă una… risipă. totul este risipă atunci când lupta se duce pentru fiecare bătaie de inimă a fiecărei zile.

cineva râde. cineva trece strada. cineva scrie. cineva aşteaptă crăciunul. pentru isabel va fi primul crăciun. pentru inimioara ei bolnavă şi deja operată, lupta nu se opreşte aici. doi părinţi au ochii de culoarea disperării. mâinile se întind… dacă vor.

când am văzut noua campanie blogalinitiative mi-am spus în gând pas. prea multă tehnologie pentru o pisică pentru care toate aceste detalii tehnice sunt limba chineză. mi-aş dori cu adevărat acest premiu? sincer, nu! dar îmi doresc cu adevărat ca acest copil pe care eu nu îl cunosc să aibă o şansă la viaţă, să trăiască, să fie sănătos.  citindu-i povestea, mi-am dorit ca legenda celor nouă vieţi ale pisicilor să fie adevărată şi să-i pot da ei… o viaţă nouă. pentru că îmi pasă.

şi dacă tot se poartă provocările la casa3play, acelea pe care cabral ibacka şi vlad petreanu le împlinesc încercând să demonstreze că tehnologiile nu au limite, aşa cum nici omenia şi bunătatea nu ar trebui să aibă, iată provocarea mea:

cabral, te rog să găseşti nouă oameni din nouă oraşe diferite ale ţării, ale căror nume să înceapă cu a noua literă a alfabetului şi care să aibă cu toţii blog, dar care să nu fi aflat încă despre isabel. convinge-i apoi pe toţi să scrie câte un articol despre isabel, fetiţa a cărei speranţă pentru viaţă ne-a transmis-o nouă. fiecare articol trebuie să aibă nouă sute de cuvinte, cu link către campania zâmbet şi suflet şi să reuşească să atragă la rândul lor, ca într-un bulgăre de zăpadă, alţi oameni cărora le pasă, fiecare câte nouă, desigur.
şi pentru că până la sărbătoarea cea mare mai este puţin…

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

12 thoughts on “nouă…

  1. eu îmi doresc, miţa, ca tot ce se întâmplă acum pentru isabel, să fie cu rost bun. să dea o şansă inimioarei ei.

  2. şi mie mi s-a rupt, tibi. dar am decis că trebuie să vă spun şi vouă despre acest copil. dincolo de orice probleme am avea, de orice frământări mari sau mici, când vezi un pui de om care se zbate… parcă nimic nu mai contează.

  3. Mâinile se întind, se împreunează. La capătul lor stă prins un fr invizibil între un suflet şi altul. Uneori, în graba mâinilor, se rupe. Uneori, chiar şi-un gând e suficient. Pentru a-şi face loc, pentru a avea propria-i întrupare, acel gând are nevoie de suport material. Care vine din alte gânduri, dacă e chemat. Şi e! Sper să îi fie rândurile-ţi de folos! Şi ale celorlalţi! Şi ale mele, şi ale celor care-mi vor urma în josul paginii sau nu. Nu ştim dacă…nu ştim! Dar putem să-i rămânem alături, până la capăt, oricare ar fi el, capătul ăsta, de temut. Oamenilor le e frică de cap, de capăt adică. Şi, dacă ar şti că se nasc, le-ar fi iarăşi frică de capătul naşterii. Frica construieşte. Încep să cred că noi ne-am zbătut atâta să îndepărtăm răul, când de fapt, separându-l de bine, l-am activat.

Comments are closed.