despre oameni şi poveştile lor

aletheia

sursa foto: salome

venise aşa cum vin de fapt toate anotimpurile, ca o dizolvare tacită, supusă, împletire de tablouri ce par să nu aibă nimic în comun şi totuşi se amestecă, se îmbrăţişează într-un sărut cumva curios, în care o parte se estompează şi o alta se amplifică lent.

tubul acela miraculos în care culorile se supun luminii şi, printr-o rotire uşoară, imaginea se schimbă. baza este mereu aceeaşi, dar miezul, toate acele culori prizoniere într-o închisoare a ochiului, luate separate nu mai spun nimic, ba chiar se adună unele în celelalte, căutând disperate un ajutor, un reper, un dram de echilibru. intervine apoi factorul timp, bucata aceea de secundă în care pleoapele fragmentează lumina şi totul capătă un alt înţeles, mai întreg, mai profund, dar la fel de efemer.

venise toamna, de la primul semn de rugină ce atinsese totul cu răsuflarea ei, de la întâia piatră şi până la ultimul fir de iarbă, redesenând covorul pădurii cu strat nou, de frunze şi ea ştia că de-acum oamenii vor căuta mai ales compania ceaiului cald în care se dizolvau poveşti pe care cuvântul, ca un priceput profesor de magie, le redesena după setea fiecăruia, caleidoscop.

venise toamna şi odată cu ea liniştea se aşeza pe pragul inferior al porţii ce ducea către inima pădurii, liniştea aceea ca un căţel ciufulit cu ochi de nasturi negrii, paznic jucăuş al cuvintelor uituce.

ea zâmbi către oglindirea de o clipă a propriului chip în apa aceasta nouă. acelaşi chip de totdeauna, acelaşi suflet în care ardeau mocnit atâtea şi atâtea trăiri, un noian întreg de visuri devenite piatră lucitoare la baza tâmplei, gânduri nerostite încă nedevenite cuvânt, captive în dulcea închisoare a zâmbetului ce o purta peste timp, în balansul fragil al căutării de sine.

zidurile ei invizibile se ridicau iarăşi, acoperind ca un pled, ca nişte perdele arcuite de vânt, miezul profund, sâmburele niciodată rostit al fiinţei.

ea se ridică încet, sub ochii miraţi ai cuvântului ce o privea cu ochi de profesor nedeprins cu compania oamenilor şi culorile celor două lumi, aparent separate, se contopiră iar, în vreme ce luna ridica scară nouă şi  argintată, venindu-i cumva în ajutor, deşi ea cunoştea drumul, mai trecuse pe acolo şi avea să o mai facă de multe ori, nu ca o întoarcere şi nici ca o rotire în cerc. întregul ei, sâmburele desfăcut în spirale nu era cu nimic inferior ci egal în deplin tuturor celorlalte din jur.

ea atinse prima treaptă a urcuşului în semnul de toamnă. la celălalt capăt, culorile desenau alte imagini în micul caleidoscop pe care îl purta la cingătoare ca pe un talisman.

şi aş fi vrut să o pot striga pe nume.

dacă ai scris şi tu folosind cele douăsprezece cuvinte, te poţi înscrie aici:

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

18 thoughts on “aletheia

  1. ba da. happy doar ca uneori incurc, trec la nume idul de net si tot asa. tot timpul sunt elefant, un elefant mai neatent.

  2. vero, frumuseţea adevărului este întotdeauna copleşitoare. mi-am dorit să scriu despre aletheia de multă vreme. minunat este… că eşti, că îţi rupi din timp pentru mine.

  3. Haide-n gări,
    Aletheia!
    Să privim cum se urcă,
    cum se coboară din mers,
    cum se plânge-n batiste,
    cum se şterg ochii cu mâneca,
    cum se aşază bagaj lângă bagaj drumuri care nu-s comune,
    Haide-n gări,
    Aletheia!
    Să ghicim greul sosirilor şi-al plecărilor,
    şi, mai ales, cel al răbdării aşteptărilor.
    Haide-n gări,
    Aletheia!
    Şi-om vedea unde duc trenuri,
    sau ce aduc
    şi cine le scapă.
    Haide-n gări,
    Aletheia!
    Şi-om aştepta cuminţi să ne cărăm de unii singuri valizele,
    şi pe oricine vrea să aştepte lângă noi nimicul clipei următoare.

  4. scuze draga mea, dar azi nu cred ca am timp sa te citesc si nu vreau sa o fac in graba, sa sti insa ca daca prind o portita de respiro am sa o fac in liniste ca sa ma pot bucura de ea in voie.
    noapte buna!

Comments are closed.