mai… încă

vara a căzut peste noi dintr-o dată și parcă nici nu am simțit că ar fi fost primăvară, a fost ba prea frig, ba prea multe ploi. adică exact cum este de ceva ani plus vânt, care la noi nu prea era și acele ploi furioase. știu că prin alte părți au fost furtuni, pe noi ne-au ferit munții dar când am fost la cimitir, cele două ghivece ale mamei erau pline de apă și am văzut multe morminte ciobite ori cu crucile căzute.

apropo de cimitir, cum umblu mai des pe-acolo de câțiva ani, nu am putut să nu remarc cât de mult s-a schimbat față de acele zile în care mergeam pentru prima oară, acum mulți, mulți ani. ar fi frumos dacă nu ar fi urât ca să zic așa, sunt alei late, pavate, multe flori și coronițe, lămpi solare și ghivece cu tot felul de aranjamente de plastic, bănci pe care să te așezi și să privești în jur. oamenii vin des din ce am văzut și nu neapărat ca să participe la vreo înmormântare, se aprind lumânări, se stă la povești, se zâmbește. doliul se poartă cu seninătate și nu neapărat cu haine  care ar îngrozi pe oricine așa cum a purtat bunica vreo 20 de ani, după ce bunicul nu a mai fost. și mi se pare că am ajuns la un punct în care, apreciez asta, am evoluat chiar și cu omagiul pentru cei plecați, o evoluție pe care eu o numesc mai degrabă acceptare. și sunt mulți plecați, cimitirul odinioară mic este acum un câmp nesfârșit în care se țes povești despre cine au fost cei care dorm veșic sau poate au trecut într-o altă formă de energie. la parastasul de sâmbătă de exemplu, am văzut multe chipuri împăcate, iar cu preotul am vorbit despre anii în care s-au născut bunica și mama, despre timpuri despre care noi nu știm prea multe. și am remarcat bunăvoința cu care oamenii primesc de pomană. e un soi de blândețe în gesturile lor, în cuvintele care rămân suspendate, pentru că știu ce înseamnă să accepți. și e un soi de frumusețe în a omagia și asta, moartea cuiva, una pe care, când mama și-a pierdut părinții de exemplu nu a văzut-o. devenim mai înțelepți? habar nu am.

e încă mai și vara își face de cap pe la fereastra mea. cum vremea a fost închisă, orhideele au înflorit mai târziu așa că acum e un spectacol pe pervaz, dar mai mult decât ele, mi-s begoniile pline de flori și garofița pe care am cumpărat-o în februarie dintr-o plimbare  e o poveste parfumată și veselă. așa că televizorul doarme, iar eu stau frumos și mă bucur de lumea mea.

să vă fie sfârșitul de mai minunat și dacă vedeți că nu-s pe-aici înseamnă că sunt la flori, desigur că cu BB, de când a prins soarele puteri, nici că o mai mută cineva de pe băncuță.