hamnet

mi-am amintit de dimineață că aș putea să trec pe-aici și să vă povestesc (nu prea mult, ca să nu vă stric plăcerea lecturii dacă ajungeți la ea) despre o carte pe care am evitat-o o bună bucată de vreme, știind că subiectul ei este dureros.

pe scurt, maggie o.farrell, o romancieră irlandeză, ne propune o ficțiune istorică ce are la bază două adevăruri: faptul că shakespeare a avut un fiu care a murit la vârsta de 11 ani, în 1596 și care se numea hamnet și celebra lui piesă hamlet, apărută după patru ani, despre care bănuiesc că nu trebuie să vă mai spun nimic.

prin urmare cartea apărută în anul 2020, cu deja trei premii la activ și o adaptare teatrală (luna aceasta va apărea și filmul care se anunță bun și am de gând să merg la cinematograf pentru el) povestește despre tânărul fiu al unui negustor de mănuși din Stratford și soția lui, Anne (numită Agnes în carte) și modul în care drama morții fiului îi schimbă și le schimbă existențele. o poveste ca atât de multe altele în lume cu copii prea devreme plecați și care lasă în urma lor durere, o durere pe care shakespeare o va transfera în scris. anterior dispariției fiului său, shakespeare scrisese preponderent comedii, nu știu dacă mai este necesar să adaug însă marile lui tragedii au apărut după acest moment (și nu era deloc neobișnuit ca părinții să piardă în acele vremuri unul sau mai mulți copii).

revenind însă la carte (orice detalii despre viața și opera marelui dramaturg se pot găsi la o simplă căutare pe internet) maggie o.farrell aduce în lumină din lumea aceea bântuită de ciumă chipul femeii care i-a fost iubită, soață și mamă celor trei copii sussana și gemenii judith și hamnet și ne propune o poveste profund emoționantă, dureroasă și sfâșietoare în care marele will nu este niciodată numit și cu toate acestea este omniprezent.

v-aș îndemna să o citiți dacă nu ați făcut-o deja și nu neapărat pentru subiectul morții fiului, deși cartea în sine este un omgiu pentru toții copiii plecați în lumină și nici măcar ca pe un argument, încă unul, al durerii care este cel mai important catalizator în artă. mai mult, ciuma nu este niciodată numită explicit în carte, dar este ea însăși unul dintre personaje, iar îndemnul meu rămâne unul strict literar: vă îndem să citiți o poveste despre iubire, viață, moarte, disperare, durere, doliu care, în ce mă privește, a venit când trebuia și a adus ce trebuia. o poveste despre maternitate și despre puterea femeii în ciclul ancestral viață-moarte-viață, o poveste despre natura (sau latura) sălbatică a femeii, cea atât de mult reprimată de educație și convenții, o poveste despre legătura femeie-pământ și femeie-natură (despre care vorbește în studiile sale și clarissa pinkola estes), o poveste despre unul dintre cele mai copleșitoare personaje feminine pe care le-am descoperit în literatură în ultimii ani. și aici stau și mă gândesc la dominația masculină din literatură, știu multe personaje memorabile masculine, nu am însă un echivalent pentru agnes (anne) shakespeare acum.

dincolo de subiectul poveștii, de celebritatea personajelor, ceea ce este cu adevărat impresionant este modul în care este redată povestea, limbajul cald, mângâietor, vocea și timpul pe care autoarea le folosește, amestecul de real și imaginar, de adevăr și iluzie, personificarea virusului (cartea a apărut în plină pandemie de covid) și felul aproape magic în care luminează pe rând suferința fiecăruia,  de la mama care nu își poate salva copilul cu toată priceperea ei, la geamăna judith care știe că hamnet a ales să plece în locul ei și până la căutarea celui plecat (în viață, în locurile unde a trăit, în teatru).

sunt fascinată și am mai spus asta, de curajul scriitorilor care știu să scrie despre moarte fără să-și arate propriile trăiri și fără să se teamă. să renunți la un personaj este dureros (știm că ionel teodoreanu a suferit enorm după ce a scris moartea olguței) și dacă moartea poate fi frumoasă atunci cred că am găsit în hamnet cea mai frumoasă, copleșitoare și tulburătoare scenă a ei: o desprindere atât de blândă, atât de firească și de natural redată încât, atunci când am ajuns la acele pagini am simțit nevoia să stau și să meditez, să-mi amintesc din istoria personală momente de despărțire și să zâmbesc. cu recunoștință. firescul morții și al vieții, darurile lor.

prin urmare iată că reușesc să mai dau pe-aici și să vă mulțumesc că o faceți și voi.