vara asta, care a căzut peste noi dintr-o dată mi se pare la fel de grăbită și fierbinte ca și celelalte surate ale ei, doar mai întârziată ca o mireasă care nu se decide, îmbrăcată și cu lăutarii la ușă fiind, să iasă și să spună acel cuvânt. în rest, ca și altele, e o vară cu examene, cu stres (am dat și noi examene cândva dar parcă nu erau ca de sfârșitul lumii), cu oameni grăbiți care îi grăbesc și pe alții.
citesc. de vreo două săptămâni port în minte ceva despre tipologia persoanei care se află în boală și, în loc să facă ceva, să lupte, stă ca purceaua în mijlocul drumului, trăgându-i și pe alții în mocirla din care pur și simplu nu vrea să se ridice și gândul mi-a fugit la o depresie, nici măcar prea gravă, din care s-a născut un context atât de toxic încât cei din jur sunt isterici și obosiți și sătui de egoismul feroce în care boala e fluturată ca un steag și pastilele se înghit ca niște dropsuri. ce faci atunci când nu poți pleca fără să te mai uiți în urmă? dacă asistența socială ar funcționa, așa cum ar fi normal, ai duce pacientul la un azil și ți-ai vedea de viață. simplu, nu? doar că sistemul nu funcționează și peste tot, în jur, aud de bătrâni bolnavi și de oameni maturi ajunși la capătul puterilor și ai nervilor. e un triunghi al dramei în toată povestea asta, unul în care victima își reclamă dreptul la atenție, asistență și îngrijire fără să fi oferit nimic vreodată, ah, ba da, a adus pe lume un copil, doi, pe care îi strânge acum de gât cu nepăsarea și indolența acoperite de ochii aparent tulburi și apatici.
ce simți când nu mai simți nimic? și de ce trebuie ca cei din jur să moară (sufletește) deodată cu tine?
citesc. ultima bucurie este o serie de autor: marie-louise von franz, apropiată a lui jung și e vorba despre interpretarea psihologică a basmelor. e o adevărată încântare demersul ăsta, citesc și notez, simbolistica pe care poate că o știam la nivel inconștient este fascinantă.
în rest e vară, e fierbinte, au început vacanțele și dorul de ducă, pe FB postăm regulamentar fotografii cu și despre soare, totul îi bun. om vedea la toamnă dacă e chiar așa. (știu că nu este).
vara asta care a căzut peste noi dintr-o dată de s-au copt și amărâtele de vișine la care mă uit din fereastră, niște mărgele mici pe care frigul le-a strâns în palmele lui aspre și nu le-a lăsat să iasă decât târziu. nu îmi amintesc dacă în copilărie vișinele se coceau mai repede ca acum dr parcă în alți ani…
vara asta care a căzut peste noi dintr-o dată: hvala puno. și fie ce-o fi.
Copiii n-au nicio datorie faţă de părinţi, spunea mama, ci părinţii sunt datori să le poarte de grijă mereu copiilor, pentru că a fost hotărârea lor şi numai a lor să-i aducă pe lume.
și totuși, vero, sunt generații de părinți care cred invers și care reclamă asta cu toată puterea și toxicitatea.
Ştiu, psi, cred mama a fost o excepţie.