clopoței (poveste de crăciun)

magrim se așezase pe scaunul de lângă fereastra prin care aveau să apară zorii și odată cu ei- spera el- toate veștile pe care le așteptau, era sigur că asta era ziua în care stephen, cel mai bun negociator al lor se va întoarce cu întâia dezlegare pentru binele ghildei pe care o conducea de atâta vreme și, desigur, al crăciunului. fusese tânăr în vremea când li se dăduse drept de ședere la marginea lumii și îl aleseseră pe el drept întâiul fără de care nu se puteau lua sarcini de la oameni și nici arginți, cel care îndrepta lucrurile atunci când era nevoie  cu vorba lui blândă. în sinea lui ar fi vrut să meargă el în solie, dar nu mai era deloc tânăr și nu putea lipsi ghilda de cârmuitor, regulile erau cât se poate de limpezi în privința asta. pe deasupra mai veneau și sărbătorile, acelea pentru care se trudea deja prin toate odăile, își putea imagina zarva și chipurile asudate ale clopotarilor, bătrâni pentru care timpul nu avea sfârșit.

un șirag de clopoței, meșteșugit de el însuși căci recunoștea sunetul, vesti apropierea cuiva dinspre miez-de-pământ și se întoarse spre ușa mereu deschisă întrebându-se dacă cel care vine era chiar cel așteptat, deși nu pe acolo îi era calea. grăi, înainte ca omul să intre:

-ce vești aduci?

noul venit intră cu pași mari și rămase în mijloc, privind pe sub gluga mare la peretele pe care atârnau ca niște rufe puse la uscat hârtii vechi cu scris mărunt. se apucase de scris tainele lor mai mult pentru că nu mai avea răbdare să explice ucenicilor aceleași lucruri și nici timpul necesar. dar musafirul nu pentru asta venise și  își descoperi chipul ascuns. nu era stephen ci auras îl privea cu țeasta ei rasă pe care lucea împletituri de argint și aur care coborau apoi pe gâtul lung. auras, regina din miez-de-pământ venise la el? ce se făcuse greșit de pornise la drum? nu putea întreba așa ceva, dar făcu iute o plecăciune, cât de adâncă îl lăsa spinarea, murmurând în același timp:

-mărită regină!

stăpâna metalelor nu mai urcase de secole întregi în lumea de sus, de când fusese încheiată înțelegerea lor: ei făceau clopoțeii, ea le trimiteam metalul în schimbul lucrurilor pe care le puteau aduce ei de pe pământ.

-aud că l-ai trimis pe al doilea în lume- zise ea cu privirea de gheață îndreptată spre el.

-adevăr este!- zise el- aș fi mers chiar eu dacă se putea.

-vorbești prostii, magrim? cei ca noi nu ne amestecăm cu lumea! ce vești sunt?

un zgomot ca un zdrăngănit de table se auzi în vreme ce regina se așeză pe  jilț, privind mai departe cu ochii ei reci, de ceață. pe chip nu se vedea niciun zâmbet și magrim nu își putea aminti decât expresia aceasta trufașă și rece, imobilă, un chip solitar,  lipsit de bucurie. el, unul, nu știa cine îi putea intra în voie reginei, poate doar consilierul de tinichea care o urma peste tot și care lipsea acum. pesemne îl lăsase în ușa dintre lumi.

-nu sunt vești- zise el- eram aproape convins că stephen va veni astăzi, în zori.

-păi de ce azi?- zdrăngăni ea și acceptă din cap ceașca de ceai pe care o ținea magrim în mâini. prevăzător din fire, avea mereu ceaiul pregătit pentru vreun musafir, deși nu primea vizite de curtoazie și rar îl deranja câte un tovarăș. pe ucenici îi primea în odaia mare, niciodată aici.

-este o lună de când a plecat-vorbi și se așeză pe scaunul de-acum întors de la fereastra unde stătuse și prin care se vedea cerul roșiatic. soarele se trezea dezlegând din firele timpului o nouă zi.

auras sorbi din ceai, ba chiar plescăi încet și așeză ceașca pe masă. aștepta ca el să spună mai mult oare? nu se grăbea, o văzu cum se lasă pe spătar cu o mină obosită. sau așa i se păru lui, pesemne călătoria fusese grea.

-ce speri să obții, magrim?

-dreptul nostru de totdeauna, auras!- zise el iute- ceea ce ni s-a luat și iată unde s-a ajuns!

-unde s-a ajuns? mi se pare că o duceți foarte bine și aud că aveți destule comenzi, nu văd de ce te-ai plânge.

tresări. de unde știa regina atât de multe despre ei? doar nu avea vreo iscoadă! ce-i drept, clopotarilor le plăcea să se laude uneori. dar nu zise așa ceva.

-mărită regină, noi suntem niște simpli clopotari. nu râvnim averi ori fală.- zise el pe un ton blajin. în minte îi stăruia potriveala aceasta ciudată a vizitei, tocmai când îl aștepta pe stephen. și dacă nu venea? incertitudinea îl irita peste măsură.

-continuă- ceru ea adunându-și pelerina mai aproape de trup ca și cum i-ar fi fost frig- sunteți clopotari, simpli sau nu, deși știm amândoi că nu e nimic simplu la clopoțeii voștri. asta faceți, magrim, nu-mi vinde povești pe care nu le credem nici eu și nici tu.

-dar nu sunt povești- zise el. se ridicase și umbla prin odaie așa cum făcea mereu când își aduna gândurile ori era nedumerit de câte ceva.

-atunci spune adevărul– zise ea- lasă poveștile pentru copii lor.

mâna ei arăta în depărare, dincolo de fereastră, spre locul în care plecase stephen. el însuși îl urmărise  cum mergea deloc grăbit, cu o grămadă de speranțe în suflet. era  cel mai bun mesager cu firea lui blândă și veselă și era un meșter la vorbă mai priceput decât ar fi fost el. magrim se opri în loc ca și cum voia să își facă curaj.

-este dreptul nostru să vestim crăciunul! asta cerem oamenilor, să vestim crăciunul ca în vechime, înainte să fie prea târziu. oamenii pur și simplu uită.

auras se strâmbă și apucă ceașca de ceai. sorbi și după o clipă în care părea că stă să cumpănească, îl privi din nou pe omul rotofei de dinainte.

-de ce nu te-ai consultat și cu mine, magrim?  povestea crăciunului a început în miez-de-pământ dacă îți amintești.

își amintea prea bine, făcea parte din înțelegerea lor străveche și fiecare clopot trebuia să sune în felul acela special care vestea sărbătoarea. așa și era, dar oamenii se depărtaseră de rostul bun, unii renunțaseră să mai țină crăciunul și din ce în ce mai mulți copii nu primeau nimic. nici măcar brazi nu se mai împodobeau ca înainte, iar în loc de colinde se auzea o muzică îngrozitoare. chibzuise mult până să facă această încercare, o măsură disperată, dar era convins că lucrurile se pot schimba dacă ei ar ține din nou obiceiul vestirii.

-nu era vreme de sfat, mărită regină- zise el în cele din urmă- suntem mai degrabă disperați căci iată: zăpada încă nu a venit, iar cei din ghilda vântului spun că sunt prea puțin clopoței care să stârnească iarna. și fără iarnă nu avem crăciun.

-ce măsuri disperate, magrim?- zise ea fluturând din mână. ar fi putut jura că ochii ei scoteau scântei- ne putem lua foarte bine crăciunul îndărăt dacă oamenii nu îl mai vor. să trăiască fără noi!

exact de asta se temea el și fusese rostit: gândul că pe pământ nu s-ar mai ține sărbătoarea era dureros și de neconceput. cum ar fi fost ca niciun copil să nu mai simtă magia iernii și să nu mai audă cântecul clopoțeilor de argint?

-o să le trimitem crengi uscate- zise regina ca și cum i-ar fi știut gândul.

magrim aproape că se strâmbă de groază, iar auras începu să râdă. un zgomot strident, ca și cum cineva zgâria un metal cu un cui, așa suna râsul ei, dar nu-i păsa, doar era regina metalelor, cum să râdă? și în zgomotul acela deloc plăcut, stephen își făcu apariția neauzit, cu zâmbetul lui larg și chipul prăfuit, nu zăbovise să se primenească și aducea vești. bune, se gândi el, altfel nu ar fi zâmbit așa.

-stephen, ei, iată-te!- zise el

al doilea se înclină înaintea lor cu eleganță și așteptă să i se adreseze cuvântul.

-ce vești?- întrebă regina

-au acceptat!

vântul nechemat intră prin fereastră și răvăși toate foile cu scrisul lor mărunt. de afară se auzea cu putere cântecul clopoțeilor care trezesc iarna din somn și aduc crăciunul. și magrim zâmbi.

update:

tema pentru luni, 18 decembrie (și vă propun să fie ultima de anul ăsta) este gâlceava

cerința este doar dialog.

cuvintele (pentru cine dorește, vă reamintesc că sunt opționale) sunt: carcasă, ansamblu, pătrat, instigat, duios, elefant, curcubeu, vacarm, elipsă, balustradă, învoială, lacrimogen.

și apoi trecem la sărbători și ne revedem în ianuarie.