sturmkaiserin ep. 14

ea venea din anotimpul ploilor și al vorbelor nerostite, căci prefera să privească lumea tăcând, cu ochii ei de apă și să atingă uneori totul cu mâna legată.

ea venea din lumile vechi, din scrierile uitate din templu, acelea pe care, odată cu urcarea întâiului ales pe tronul de șofran, oamenii le șterseseră și le uitaseră. prin urmare, ea venea din lumi interzise și uneori așa și arăta, ca o poveste neînțeleasă și de nespus, ca o făptură pe care mulți nu o înțelegeau, dar ei nu înțelegeau nici ploaia, căci pentru mulți dintre oamenii cetății, ploaia era mai degrabă un soi de rău necesar care apărea,din feircire, la ore fixe.

ea venea din iubire. cum să fi înțeles ceilalți aceasta când sentimentele erau interzise prin saffron astfel încât, niciodată și la nicio oră, nu se vedea pe străzile mai mereu pline, vreun chip trist ori vesel. nimeni nu plângea la vedere, prea puțini o făceau și pe-ascuns, nici măcar deznădăjduitele care, sfidând legea, umpleau treptele marelui templu. nimeni nu râdea vreodată, cel puțin nu așa cum o făceau adeseori ea și steiner, nebunul ei frate de care era legată cu semnul de naștere.

nașterea…  se născuseră amândoi, noaptea, la ceasul când ultima ploaie gonise moașa pe care lordul o chemase încă din seară. femeia avusese și alte nașteri în ziua aceea și slugile lordului nu o găsiseră acasă. neștiind prea bine ce să facă, nătângii aceia doi se mulțumiseră să lase vorbă cuiva care era prin curte, fără să verifice dacă omul era de-al locului ori un gură cască. vorba se dusese cu vântul, a nimănui și către nimeni, așa că moașa, odată ajunsă acasă se pusese la somn. lordul trimise altă slugă către ea, una călare cu poruncă să nu se întoarcă fără femeie, aproape sfidând ploaia care își trimisese deja norii și care se porni imediat ce moașa și solul intraseră pe poarta mare. chiar și acum, după atâția ani, moașa nu ar fi știut să răspundă dacă, prin ropotul și șuvoiul nebun al apelor, auzise cerul urlând sau era glasul femeii care se chinuia să aducă pe lume nu unul, ci doi prunci, așa cum nu se mai văzuse de multă vreme prin saffron.

sturmkaiserin se născuse prima. roz și frumoasă, prevestind chipul tulburător de mai târziu, copila nu scosese niciun sunet, dar un zâmbet larg i se ițise când fusese pusă în brațele tatălui. steiner îi semănase ca picătura de apă și dacă frumusețea are genul masculin cu siguranță că după el a fosat inventat, dar glasul lui sunase ca un pui de tunet și nu se arătase prea fericit de brațele ocrotitoare ale părintelui care îl privise cu uimire și îngrijorare. nașterea tânărului lord, la mulți ani după întâia născută a casei tunetului, când aproape că uitaseră gândul de a mai fi părinți îi adusese lordului suficientă bucurie. și, așa cum avea să recunoască peste ani, în clipele acelea dintâi încolțise în el sâmburele unui sentiment interzis: iubirea față de micuța lui.

ea venea din lumină căci luminoase îi erau, atunci când le rostea, vorbele. și venea din miezul furtunii, adăpătoarea apelor și culegătoarea lor, stăpâna tainică a cerului spre care ridica uneori mâna stângă, aceea care o purta legat ca pe un copil bolnav.