poveste de crăciun: pisica de zăpadă

din ceea ce știa ea, se născuse în toiul verii, într-o zi sufocant de caldă, o zi în care soarele parcă se hotărâse să stea nemișcat acolo pe cerul sticlă, înfipt și enervant, cu toate razele acelea ale lui care goneau turbate peste pământ. niște bezmetice, și-ar fi zis ea, dacă ar fi putut, dar era prea micuță și mult prea neștiutoare, iar ochii ei erau cu siguranță lipiți. avea să mai treacă ceva timp până când ar fi putut să privească lumea cu ochii ei ireal de albaștri. s-ar fi putut numi topaz din cauza ochilor ei mari, fabuloși, însă cineva o numise pisica de zăpadă și așa îi rămăsese numele, deși nu arăta deloc ca marii lei de zăpadă pe care avea să îi cunoască mai târziu.

o,da, fascinanții lei de zăpadă erau niște pisici mari, superbe, cu blana lungă și deasă și privirile de safir. pe lângă ele, ea arăta încă precum un pui prăpădit cu blana ei scurtă și mersul mărunt de parcă o gonea cine știe ce poveste. sau curiozitate. întotdeauna fusese mult prea curioasă pentru o pisică și îndeajuns de curajoasă cât să își facă drum către casa leilor de zăpadă ori de câte ori scăpa de sub privirile verzi-vigilente ale maică-sii. o, maică-sa, altă poveste și cu ea, căci era atât de diferită de ea încât puțini ar fi crezut că felina aceea tigrată și puternică născuse pufoșenia albă care mișuna de colo, colo în vreme ce fratele ei, leit maică-sa, lenevea la soare privind-o îndeajuns de obosit cât să necesite un nou pui de somn.

cam așa crescuse pisica de zăpadă de la un pumn de blăniță la ceva care semăna oarecum cu o pisicuță bună de luat acasă spre încântarea copiilor. în ciuda hranei de care nu dusese lipsă și a cicălelilor maică-sii care o veghea cu ochii aceia verde-otravă, pisca de zăpadă rămăsese micuță și fragilă. unde fratele ei se dovedea un cățărător iscusit și un vânător de nădejde de ajuseseră șoriceii să-i știe de frică, ea rămăsese prea mică și cu piciorușele prea scurte pentru salturile acelea prin copaci și cu siguranță mult prea lentă pentru goana șoriceilor care, să recunoaștem și asta, nu-i prea plăceau la gust. nu reușise să înțeleagă nicicum satisfacția cu care tigratele ei rude vânau și se delectau cu aceste ființe.

poate că, dacă ar fi locuit undeva mai aproape de casele oamenilor, într-o bună zi i s-ar fi făcut milă unuia dintre ei și ar fi luat-o să locuiască pe pernele de puf ale casei sale, servindu-i delicatese pe farfurioare de porțelan, însă ei locuiau sus, în vârful muntelui, acolo unde vântul îi zburlea blănița și, câteodată, o putea lua chiar pe sus dacă nu era atentă. dar ea era atentă și, mai mult de atât, învățase să-l scuipe pe domnul vânt care o lăsa astfel în pace. așa cum o făceau și ai ei, când o vedeau cât de tare se încăpățâna uneori. dar pisica de zăpadă știa că nu este încăpățânare în refuzurile ei, pur și simplu nu putea face chiar tot ce făcea o pisică normală așa că o lua la sănătoasa, la plimbare printre copacii înalți pe care nu se putea cățăra și pe care îi admira de jos, de pe pământ.

când era singură în pădure nu se temea de nimic. îi plăcea să asculte foșnetul frunzelor pe care ajunsese să îl înțeleagă, îi plăcea să privească în jur, să bea apă din râul limpede și, uneori, să adoarmă obosită în luminișul plin de flori colorate. și, pentru că era micuță, foamea nu o ajungea niciodată, așa că putea să cutreiere întreaga zi, fără să ia seama la trecerea timpului. așa fusese și în ziua aceea în care, tot minunându-se la farmecul pădurii, se trezise nas în nas cu un leu de zăpadă care, văzându-i încântarea, se oprise curios. desigur că mica noastră pisică de zăpadă nu mai văzuse niciodată o felină cu ochi atât de albaștri și cu blana lungă și strălucitoare. nu mai văzuse nici măcar o felină atât de înaltă, ca să nu mai spunem și că era, cu siguranță era, foarte frumoasă. și o știa.

– ce e cu tine, mică pisicuță?- o întrebă exemplarul acela nemaipomenit de frumos- ce cauți prin pădurea noastră? oare nu știi tu că aici nu este locul pisicilor obișnuite?

nu, nu știa. dar acum că aflase, înțelegea de ce era singură în plimbările sale. și răspunse cu un mieunat scurt care putea însemna orice. era mult prea surprinsă de această întâlnire ca să poată spune ceva. și, amuzat, leul de zăpadă părea că știe, așa că o întrebă altceva:

– cum te numești, pisică?

– pisica de zăpadă– veni iute răspunsul- ai mei îmi spun așa pentru că nu semăn deloc cu ei.- simțise nevoia să adauge.

– și ce cauți prin pădure singură? nu știi că pe-aici sunt pericole?

– nu știu să fie, mărită felină!

– sunt. eu sunt unul dintre ele. ori nu ai aflat că aici locuim noi, leii de zăpadă?!

– nu am știut. iertare! – și mica noastră pisicuță se înclină speriată. în sinea ei se gândi că până acolo i-a fost, leul ăsta o s-o ducă pachet maică-sii și să te ții apoi mieunături și poate chiar pedepse. iar maică-sa era expertul experților când venea vorba de așa ceva. însă, în mod ciudat, nu se întâmplă nimic din scenariul care îi trecu prin căpșorul mic cu iuțeală, ba din contră, leu de zăpadă o privea în continuare amuzat. îi văzu lucirile de safir din ochi și apoi îl auzi:

– nu îți vreau răul, dar ești mult prea mică să umbli singură pe aici. mă gândesc să te invit să bei apă, că îmi pari însetată. dorești?

pisica de zăpadă încuviință scurt din cap și după ce merseseră o vreme, leul tot privind în urma lui să vadă dacă vine, se trezi nici mai mult și nici mai puțin în raiul pisicilor de zăpadă.

(va urma)