zilele trec parcă grăbite, punând distanță tot mai grea între noi și, cu toate că afară este atât de cald, în mine este frig. și acasă, draga mea, și acasă. e un frig și un gol ca în iernile cele mari ale veșniciei.
am început să plâng mai puțin. poate pentru că știu că noi ne-am legat prea profund, poate pentru că știu tu că îți tragi sufletul pentru o nouă poveste, poate pentru că acolo, în lumea curcubeu, te-ai întâlnit cu cei de dinaintea ta. n-o să-i numesc, știu că te-au recunoscut și tu pe ei. și mă rog să fiți bine în lumină.
am încetat să te mai strig. știu că mă auzi și dacă numai șoptesc pentru că ești în inima mea, ai fost mereu, din ziua aceea ploioasă și rece în care ne-am întâlnit. îți amintești? erai atât de micuță și de speriată! atâta frică și spaime în trupul tău că m-am îngrozit. nu știu cine și de ce a sădit durerea în ochii tăi mari, nu știu cum a putut cineva să nu vadă câtă iubire, blândețe și căldură purtai cu tine. și cred că te-am iubit din clipa în care ți-am citit povestea, din clipa în care te-am auzit cu sufletul, nu cu mintea.
zilele trec parcă grăbite. și mă tem că o să uit mirosul tău, mă tem de liniștea care nu-mi mai aduce pașii tăi și de golul din brațele mele.
te iubește mama. ai grijă de inima mea acolo în lumea de curcubeu. aici, pe pământ, toamna își cerne frunzele peste locul unde doarme trupul tău. și măcar nu ți-e frig.
te iubește mama. până când ne vom revedea, să nu uiți, te rog, glasul meu.