e-n moartea asta, a frunzei,
ceva de clovn cernit
e-o dezrădăcinare-n suflet
când aurul de la zenit
se mistuie-n căușul palmei
e-o moarte-n plânset.
e-n moartea asta, a frunzei,
un plâns ascuns, un dor mărunt
e-o pandemie de cuvânt
când cerul galben și cărunt
se stinge-n falduri de pământ
sub albul rupt al pânzei
ceva de clovn cernit
se-așterne peste gânduri albe
peste tăceri și peste culmi
iar lacrimile toate, oarbe
se sparg tăcute pe genunchi
când ziua cade-n asfințit.
e-o dezrădăcinare-n suflet
un cuib de morți pe tâmpla goală
ce râd sălbatic și nebun
a risipire și a smoală,
a gaz de moarte, a tabun,
sub asfințitul violet
când aurul de la zenit
rostogolind a frunzei boală
cerșește candid vorbe reci
și din tăcere se răscoală
trecute zile, oarbe, seci
se rătăcesc a risipit.
se mistuie-n căușul palmei
trei poame mici, trei mere coapte
povești din vremuri de copil
pe când visam că se mai poate
să prinzi lumina în cantabil,
în anul vechi și slut al foamei.
e-o moarte-n plânset
a lumii pierdute azi pe totdeauna
a nopții uscate sub pașii rotunzi
când plânge peste frunză luna
când norii sunt uzi și rotunzi
e-o moarte, ce gând desuet!
e-o moarte, ce gând desuet!
în anul vechi și slut al foamei
se rătăcesc a risipit
sub asfințitul violet
când ziua cade-n asfințit,
sub albul rupt al pânzei
e-o moarte-n plânset.
Uau! Sunt încântată că din colajul meu şi din cele două rânduri ale mele a ieşit ceva atât de frumos!
Superb, trist, melancolic și totusi răzbate din glossa ta, sub toată această tristețe, dragul de toamnă, de cuvânt cântat, așternut cu măiestrie. ❤️
eu râd, vero. după prima strofă am știut că ar merge o glossă dar nu m-am gândit că va și ieși.
și îți mulțumesc!
încă port doliu pe gene și dor în suflet, dana. poate că poezia simte asta și dezvăluie.
te îmbrățișez cu drag.
Ceea ce iese când nu te aştepti e cu atât mai frumos, psi. Se rupe direct din suflet, e trăire pură, nediluată.
niciodată nu mă aștept, vero.
Înseamnă scrii mereu atât de frumos fiindcă mereu îşi laşi sufletul să capete grai necenzurat, psi.