diminețile se scurg între noi cu miezul lor de lapte. nu ți-am mai scris de mult, știu, cel puțin în felul acesta clasic dar știu că gândul meu te-a însoțit prin soarele verii care se scurge pe asfaltul încins.
diminețile se tac între noi în miraculoasa aromă a scrisului de care nu mă desprind și mi-a fost dor. îmi pulsează venele de cerneală, de dor, de liniștea paginilor albe care m-au așteptat cuminți.
și, între timp, vestea că este atât de aproape cartea pe care a scris-o sora ta este lumină. vom rămâne în cărți, familie, așa este drept și așa a fost să ne fie. și chiar dacă știu că ești bine tot mai țes pe alocuri nevăzutele fire de gând în cale. știu că le știi, în fond voi sunteți solarii dintre noi, iar eu noaptea. balansul de lumină crescând și topindu-se din veac în veac.
