ea vine acasă

ea vine acasă. se întoarce, purtându-și coroana de oase și lacrimi, purtându-și toate rănile dezlegate, din care mai curge și sânge, și puroi. fiecare pas este el însuși o nouă durere, fiecare colț de piatră spintecă, încă o dată, pielea și așa fragilă și totul, durere și efort, rană și urlet, o aduc mai aproape de acasă și de propria vindecare.

ea vine acasă. din lungile depărtări pe unde au viscolit-o și-au prins-o arsura soarelui și răceala stelei, ea aduce cu sine un zâmbet lăuntric, cel care o îmbracă și o dezvăluie, în egală măsură. întorcându-se, ea își este de-ajuns și pentru întâia oară se simte liberă, conștientă, deplină. pentru că acum, pentru întâia oară, ea știe că există vindecare și că stă în puterea ei. ca și lacrimile care, poate că uneori tulbură, dar cel mai ades spală, purifică.

ea vine acasă. pe marginea dintre vis și realitate, dintre conștient și inconștient, pe muchia aceea subțire pe care și-a tocit simțurile de-acum renăscute, întregite, ea își aude fiecare pas și fiecare respirație, ea își vede fiecare fluturare de mână sau de plete, își simte fiecare rană cum se deschide din nou, doar ca să se vindece pentru totdeauna. aidoma șarpelui ce luminează steaua dimineții, ea vine acasă din tenebrele morții pe care a atins-o cu mâinile goale și curaj. pentru întâia oară cu curaj. unul uitat în adâncul ființei care odinioară cutreiera lumile râzând. prin nări o ajunge clocotul aspru și uscat al vieți, dincolo de care stă înmugurirea, verdele pe care îl iubește atât de mult. și care o inundă, o copleșește. iar ea îl acceptă.

ea vine acasă. într-o zi, când totul va fi numai un întreg, un deplin, toate cuvintele ei săpate în cerneală își vor fi găsit lumina, așa cum ea însăși și-a găsit iertarea. pe fața de masă a cerului, soarele mai cochetează de sub norii de vată murdară. pe pământ, în ochiuri de apă, ea se privește ca într-un ciob de oglindă. se vede pe sine, cu chipul pe care mai luminează aceiași ochi de copil, același zâmbet pătat de noroi.

ea vine acasă. pasăre fără nume, prădător fără noapte, om din lut și din oase regăsite peste care ea pune carnea cuvintelor pe care le iubește, lutul poveștilor din care s-a născut și a crescut, copac cu capul în norii pe care doar ochii ei îi recunoaște.

ea vine acasă. poate sunt eu. poate ești tu, femeie.

sursa foto: salome