în mine se vorbește despre toamnă
cu doruri noi, melancolii de brumă
în mine stau icoane lungi, de humă
și se vestesc rugini cu chip de doamnă
în mine se vorbește despre frunză
curgând, cenușa clipei pe genunchi
o mai adun și parcă din rărunchi
te strig, chemarea-mi să te-ajungă.
pe dealuri lungi, curbate de mirare
că ai venit ușor, pe nechemate,
în mine toamna visele străbate
și se dezmiardă candid, în culoare.
în mine se vorbește despre toamnă
e un altar de fluturi și e iar lumină,
din toamna mea cusută-n etamină
al sevei dor la noapte se condamnă.
și parc-ajungi, cu fuste lungi
pe care-am desenat la stele
și la mirări printre nuiele
tu, doamna mea ce mă atingi
și mă dezmierzi cu miere nouă
te-aștept să râdem amândouă
în mine se vorbește despre toamnă
alcov de frunze amețind lumina
și azi, ca ieri, ca totdeauna
te-aștept… și mi-e atât toamnă!
Ce dor mi-a fost să ne şopteşti ce se mai vorbeşte-n gândurile tale!
na, iertare, potecuță. mă bântuiau versurile de vreo săptămână și le-am tot amânat!
În mine se vorbeşte despre moarte,
despre plecări subit-definitive.
Subiecte mici, cu multe adjective
pe care coasa-n două le desparte.
Iartă-mi atmosfera dark, tocmai am mai pierdut doi copilaşi zilele trecute. Nu-i anotimp sau zi de linişte, de bucurie – toate se confundă într-o tristeţe continuă, incomensurabilă.
Da, exact asta e chintesenţa tristeţilor şi dorurilor grele: ne e dor de bunătatea celor pierduţi.
A trecut deja un an? De fapt aş putea întreba: “a trecut deja o viaţă?”, dar mi-e ruşine de cei ce n-au apucat decît puţin – poate mult prea puţin – dintr-a lor…