15 septembrie

15 septembrie.  tradiționala zi de școală (pentru unii dintre noi), de nou început, de visuri, de bucurie… sau de tristețe. pentru unii dintre noi, 15 septembrie a devenit de anul trecut un semn de doliu, odată cu stingerea celui numit Robert, Robert al nostru, maratonist, blogger, prieten, amic, Om. nimic, după acel 15 septembrie, nu va mai avea gust de început, dar poate fi un semn de aducere aminte. de dor, de gratitudine, de lumină aprinsă pentru acela care ne-a dăruit lumina lui.

dacă ar mai fi trăit o săptămână doar, ar fi împlinit 40 de ani. dacă ar mai fi trăit un an, doi, zece, cine știe cât de multe ne-ar mai fi dăruit?! omul acesta, mâna aceasta de om cu suflet atât de mare, ne lăsase deja semne adânci, doruri, flăcări în suflete, oricât de puțin a trecut prin viețile noastre, oricât de puțin ne-am fi vorbit. pentru că da, Robert avea un fel de a fi, o intensitate a comunicării și o generozitate, o prezență atât de intensă, de sinceră și de plină, încât plecarea lui, după copleșitoarea lui luptă, avea ceva din sfera imposibilului. și totuși… Robert a plecat să alerge puțin printre îngeri într-o zi de 15 septembrie, una care semnifica pentru mulți dintre noi… începutul. poate că și pentru el.

am puține fotografii cu Robert, dar am multe amintiri și multe emoții. dacă închid ochii, îl mai pot auzi vorbind despre alergările lui, despre hidratare, despre proiecte frumoase cu bloggeri, despre faptele lui bune. și despre oameni. despre atât de mulți oameni.

mi-e dor de bunătatea ta, omule… prea repede înger. în 15 septembrie nu vor mai fi începuturi, dar tot mă uit pe cer, poate că în alergarea ta printre stele ai să ne zâmbești. mi-e dor de fotografiile tale, de liniștea ta cu miez, de felul tău de a privi și aduna oamenii.

mi-e dor de bunătatea ta… și șoptesc toamnei să aibă ea grijă de inima ta, să nu te atingă cu bruma ei, acolo sus.

15 septembrie…