pacienta tăcută – o recenzie a durerii

pacienta tăcută, romanul lui alex michaelides apărut la editura litera în acest an, mi-a însoțit vreo trei ceasuri dintr-o dimineață a acestei minivacanțe de paști. da, în celelalte fusesem pe câmpiile sfărâmate ale lui sanderson, semn că am avut iarăși o vacanță reușită. și poate că n-aș fi cumpărat cartea dacă nu m-ar fi intrigat apartenența ei la genul thriler (și mai cu seamă psihologic) ori, să zicem și așa, indiferent ce-o fi fost, mi-am dorit să citesc această carte cam de când mi-au căzut ochii pe ea, pe facebook (cu paranteza că da, facebook poate fi util și în a găsi noi cărți de citit, nu doar în a posta imagini ori comentarii ranchiunoase). curând îmi bag nasul în cărțile tușei vero de care mă leagă atât bucuria că în sfârșit s-a publicat pe sine, cât și admirația pentru munca ei de traducător, ceea ce înseamnă că pentru o vreme ne ocupăm de recenzii. (și de scris, da, dar scrisul, am mai spus, se adapă din cuvintele altora).

revenind la alex michaelides, deși este scenarist în industria americană de film ori poate tocmai de aceea, tânărul autor de origine englezo-cipriotă debutează cu un roman-scenariu perfect, cu toate ingredientele necesare unui film de succes (este un film cu halle berry în același gen din ce îmi amintesc eu). ba încă aș putea s-o și văd pe uma thurman jucând rolul principal al acestui film, că tot a fost michaelides co-scenarist la the con is on (2018) cu ea în distribuție și asta nu ar fi deloc un lucru rău. rău este că scenariștii lui GoT par să se fi plictisit în vreme ce george r.r. martin tot prânzește și cinează, amânând la nesfârșit publicarea seriei, dar asta este deja din altă poveste.

pacienta tăcută, alicia bereson pe numele ei, este povestea ori, dacă vreți așa, reinterpretarea unui vechi mit tesalian, acela în care alcesta, soția regelui admetos, alege să moară în schimbul soțului ei. salvată din hades de către hercule, alcesta s-a întors pe pământ și la viață, refuzând însă să vorbească. și, pe acest mit este construit întreg scheletul (era să spun iarăși scenariul) romanului altminteri bine scris, cu nerv, cu ascuțimi de condei pe alocuri și cu un final hai să-i zice holywoodian, unul în care binele învinge răul. și dacă este așa, dacă binele învinge întotdeauna răul oricât de deasă ar fi țesută pânza intrigilor, atunci da, romanul poate fi un thriller. iar dacă nu, dacă acceptăm că din pânza de păianjen a vieții nu ieșim întotdeauna buni, atunci nu, romanul nu este thriller, dar este psihologic și cred că cititorii care lucrează în acest domeniu ar putea aprecia intensa și imensa documentare a autorului. perfectă aș zice eu, de pe marginea mea.

povestea aliciei ar putea fi de fapt povestea oricărei femei. coafeza la care mergem să ne aranjăm, femeia care vinde la prăvălia din colț, tânăra care trece prin parc, la brațul soțului ei, prietena împreună cu care ne petrecem vacanțele și șuetele de cafea. o femeie care își exprimă prin pictură toate temerile, toate spaimele, dar mai cu seamă durerea, imensa, copleșitoarea durere pe care o poartă în suflet și care este catalizatorul creației. o femeie ce poartă în spate și în suflet amintiri grele din propria copilărie, o femeie ce provine dintr-o familie mai mult sau mai puțin bolnavă psihic, în care niciunul dintre membrii ei nu o poate salva, căci nu se pot salva pe ei înșiși. și, în aparenta normalitate a unei vieți în doi alături de soțul ei fotograf, dintr-o dată, ca o umbră mare și neagră apare ea, din nou, moartea. moartea pe care o urăște și care i-a luat cândva mama și tatăl, moartea pe care, de data aceasta, o provoacă ea însăși. apoi nimic. tăcere. muțenie.  și ani care trec. unul, doi, cinci, șase. până în ziua în care un psihoterapeut își dorește s-o ajute pe alicia, își dorește s-o facă să vorbească. cu cuvinte. pentru că ultimul ei mesaj, deși nevorbit ci transpus prin arta ei, a fost tabloul, autoportretul numit alcesta.

pacienta tăcută este, dincolo de reinterpretarea unui mit, o poveste despre infidelitate, despre durere și abandon, despre acceptare și neacceptare a sinelui. despre lumină și umbră, despre copilărie și amintiri reprimate ori uitate, despre cum pot ”omorî” cuvintele unui părinte, un copil. o poveste despre suflet scrisă prin prisma psihoterapeutului care, cu empatie și răbdare, deschide punți de comunicare cu cea care a încetat să vorbească. și alicia o face. mai întâi timid, cu greu, prin jurnalul ei, printr-o nouă pictură, mai apoi prin cuvinte, prin acele cuvinte care o vor duce apoi pe un pat de spital, în comă, după ce tocmai mărturisise că în ziua morții soțului ei, cineva, un bărbat care o urmărise multă vreme, o ținuse legată, prizonieră în propria casă, cu pușca soțului ei la tâmplă. să nu fie alicia cea vinovată?  să fi fost altcineva ucigașul soțului ei? și dacă da, cine este acest bărbat?

evident, așa cum fac totdeauna, nu v-am povestit decât liniile mari ale acestei cărți pe care v-o recomand atât pentru povestea ei, cât și pentru emoțiile pe care le poate isca, pentru similitudinile, amintirile, gândurile pe care le stârnește în fiecare dintre noi. pentru că da, poate că da, fiecare ne-om fi jertfit cândva asemeni alcestei și-apoi am tăcut. fără să fie un thriler pentru mine, această carte este ca un cântec de lebădă, unul care lasă semne lungi și adânci pe ape. după ce o veți fi citit, mi-ar plăcea să discutăm despre ea și despre finalul pe care eu l-aș fi lăsat (ori dorit) vieții, nu binelui.

pacienta tăcută o găsiți la editura litera de unde am și preluat imaginea.