compact: radiografia unei emoții

”îmi amintesc de tine, stăteai în fața mea,
a fost de-ajuns o privire ce n-o pot, n-o pot uita”

(compact – fata din vis)

miroase în sfârșit a primăvară în orașul nostru, a primăvară îndelung așteptată, una în care copacii își dau ghes la muguri noi, iar florile, deocamdată abia șoptite, dau ghes vântului. miroase a prietenie, a cald, a emoții astăzi, unele prelungite până acum, când în mirosul cafelei și în zâmbetul dimineții vă scriu despre… compact.

pe paul ciuci și compact, aveam să-i revăd într-un fel oarecum neașteptat de emoționant. cumva, atunci când am aflat că vor reveni în brașov (deși știam că mai fuseseră încă de atâtea ori) am lansat în eter o invitație de revedere unui prieten. un prieten al trupei, dar și al meu, al nostru. invitații mai fuseseră destule în anii de când ne știm, însă diverse motive ne-au ținut departe și deoparte de această revedere pe care încă o filtrez, încă o ”amestec” în suflet, ca pe-o cafea bună, savurată pe îndelete. și încă o cred un vis, deși știu că am trăit-o pe deplin și intens.

pe când nici nu mai speram, a venit vestea că da, vom merge la concertul compact. o veste ca un dar venind din suflet, unul pe care numai prietenii și-l pot face. pentru că da, compact cântă- așa cum spunea și paul (îngăduit să-mi fie să-l rostesc astfel)- despre dragoste și prietenie.

nu am să vă povestesc despre cât de frumosă și caldă a fost ziua de sâmbătă, despre cât de multă bucurie am adunat în ziua aceasta, spun doar că pe seară am pornit încet spre sala patria, după ce ziua întreagă colindaserăm prin orașul nostru cel plin de turiști și povești. știam că aveam să regăsim muzica compact, ceva din cântecele noi (”doare al naibii de tare” și ”am curaj” de exemplu, pe care eu le știam deja prin același prieten) dar mai ales acel spirit al anilor de demult, pe când eram tineri, naivi, frumoși. și mai știam că preț de o clipă (și o îmbrățișare pentru care îți mulțumesc, paul) aveam să fiu acolo, lângă acei oameni minunați.

cum a fost concertul? plin. dens, șoptit la început, încandescent spre final; un ocean de emoții abia murmurate la început, voci timide care s-au ridicat până la urmă într-un singur glas, acela plin de iubire: da, suntem aici, ne amintim cu toții muzica ce ne unește. un concert cu acel public compact aparte pe care îl recunoști după mers, după zâmbet dar mai ales după faptul că își amintește atât de bine! publicul compact, așa cum i-am văzut eu pe oamenii care au umplut sala patria, este argintiu la tâmple, poartă cămașă colorată în tonuri pastel sau neutre, chiar dacă asortată la eternii blugi. doamnele compact au o eleganță discretă, iar ceea ce le luminează este acea sclipire din ochi pe care numai iubirea pe care o poartă celui de lângă sine atâția ani o poate da. publicul compact, acei oameni care au cântat ținându-se de mână ori îmbrățișându-se discret, este pe măsura oamenilor care au cântat și ne-au încântat vreme de două ceasuri, oameni care cântă și astăzi la fel de simplu, de direct și de profund… despre iubire și prieteni. și de aici, de la ei și de la noi, toate acele emoții care, la final, aproape că mi-au adus lacrimile în ochi, căci este imens și copleșitor să îți dai seama că mai știi versurile, mai știi emoțiile, te mai bucură și te inundă muzica. aceeași și atât de frumoasă!

”am curaj să aștept o viață cu tine,
am curaj să îți spun că plouă în zilele senine
dar nu am curaj să renunț
nicio clipă la tine!”

mulțumesc paul! mulțumesc compact! mulțumesc ție… tu.