născut în evul mediu, pe când cavalerii teutoni își făcuseră loc de popas și de apărare, până la urmă, în fața năvălirilor otomane, brașovul, căldarea de lumină atât de dragă nouă, celor care locuim în ea, își are propriile legende, multe dintre ele uitate astăzi, cum ar fi lacul celor douăzeci de vrăjitoare, spânzurătoarea ori legendele porții spovedaniei, ba încă exista prin târgul kronstadtului și un stâlp al infamiei, folosit cu sârg în acele vremuri. despre ele, legendele orașului, vă invit astăzi să depănăm povești în toiul unei pseudoprimăveri cu gust de zăpadă.
legenda copiilor din hameln, celebrul basm al fraților grimm, pare să-și aibă sâmburele de adevăr chiar în corona. de altfel fluierarul magician din basm poate fi văzut și astăzi, înconjurat de copii, în biserica sfântul nicolae, iar preotul fredrich muller, scriind legendele transilvane, amintea faptul că ”noi, germanii din transilvania, sîntem copiii luaţi de fluierarul îmbrăcat în haine colorate din hameln şi, călătorind îndelung pe sub pămînt, am urcat la suprafaţă în mijlocul transilvaniei, prin peştera mereşti, valea vîrghişului, şi astfel am fondat cele şapte cetăţi“. mai mult chiar, în hameln există o casă ce poartă o inscripție amintind despre existența unui pelerin în acel loc și despre dispariția în 29 iunie 1284 a celor 130 de copii răpiți. să fi fost fluierarul un simbol al morții? să fi fost vorba despre acei copii plecați în cruciada copiilor care s-a petrecut cam în vremea întemeierii coronei? artistul britanic anne marie creamer, spunea în 2005, în călătoria ei prin transilvania, că asemănarea dintre dansurile și vestimentația copiilor brașoveni pe care i-a întâlnit aici, cu cei din hameln, i s-a părut izbitoare. să mai spunem doar că sașii veniți în corona erau numiți oamenii de sub pământ de către localnici?
legendele tâmpei sunt deopotrivă multe, ca și anii de când acest munte ca un deal mai mare, veghează locurile noastre. băncuța de piatră de la baza masivului vorbește despre cei doi îndrăgostiți uciși de o bucată de stâncă rostogolită din carnea muntelui (și se știe despre ea că s-ar fi numit ana maria), avem și noi balaurul din grotă care ar fi trăit aici, omorând copii și căruia- spre deosebire de celebrul balaur din cracovia– i-ar fi venit de hac un măcelar care ar fi umplut o piele de vițel cu piatră de var și tot despre un balaur este vorba în povestea peșterii călugăriței care locuind pe munte, ar fi găsit un pui de balaur pe care l-a crescut în peștera ei, până când acesta ar fi mâncat-o. cât despre marea de sub munte s-a vorbit încă de multe ori, eu știu povestea din copilărie. se zicea pe atunci despre rămășițele unei mări care ar exista ca lac subteran, chiar sub muntele emblemă al orașului. în mod curios, deși au existat de-a lungul timpului diferite proiecte de construcție a unui tunel care să taie muntele dinspre centrul vechi spre mai noul cartier răcădău, acestea au fost mai mereu abandonate. au existat însă de-a lungul timpului tuneluri care facilitau accesul de la vechea cetate de pe tâmpa, astăzi dispărută, și până în piața sfatului (unul dintre ele mai există și astăzi, dar cele mai multe au fost închise).
chiar și stema orașului își are propriile legende, cea mai acceptată fiind aceea că regele ungar solomon, urmărit fiind de invadatori, și-a ascuns propria coroană pe tulpina unui copac, într-o pădure de la marginea orașului, pentru a nu fi recunoscut și ucis de aceștia. zona ar fi fost ceea ce astăzi numim pietrele lui solomon, iar coroana ar fi fost găsită de un țăran, sute de ani mai târziu, fiind depozitată la biserica neagră și dând astfel numele orașului care pentru multă vreme s-a numit corona sau kronstadt, orașul coroanei. interpretările stemei orașului vorbesc despre simbolul regalității, tulpina întruchipând fortificațiile cetății, iar cele 13 rădăcini sunt cele 13 comunități săsești care au susținut cetatea.
lacul vrăjitoarelor, încă una dintre legendele orașului, se spune că s-ar fi aflat la capătul străzii porților și că era locul în care, după judecate ar fi fost aruncate prin secolul 17 douăzeci de vrăjitoare, sub privirile curioase ale întregii asistențe. prin acele timpuri, dacă o vrăjitoare ieșea la suprafața lacului, în ciuda greutăților cu care îi erau legate picioarele, urma suplicul arderii pe rug care se petrecea cel mai des în marketplatz (piața sfatului de astăzi) la stâlpul infamiei. se spunea că tinerele care nu se fereau de acest loc, mai cu seamă noaptea, ar fi devenit ușuratice sau chiar ar fi înnebunit. dacă lacul a existat ori ba, astăzi în zonă există troița care amintește de evenimentele din decembrie 1989, protejând parcă locul încărcat de propria legendă.
legenda copilului de pe biserica neagră a ridicat și ea numeroase semne de întrebare de-a lungul timpului și, dacă treceți prin partea nordică a bisericii, puteți observa pe contrafort, statuia unui copil ce parcă stă să cadă. una dintre variantele legendei spune că un ucenic talentat ar fi stârnit invidia meșterului său care, l-ar fi împins pe tânăr de pe acoperiș. o altă variantă vorbește despre copilul unui meșter care, venind la tatăl său, ar fi vrut să vadă și el cum se vede totul de la înălțimea schelei. din neatenție însă ar fi căzut, iar tatăl ar fi comandat statuia care vorbește și astăzi, la sute de ani, despre durerea unui părinte. iar o altă legendă legată de biserica neagră vorbește despre ”poarta spovedaniei” și misterioasele crestături în piatra acesteia. se spune că, demult, luptătorii care apărau orașul, obișnuiau ca după spovedania de dinaintea plecării în luptă, să-și frece armele de piatra bisericii într-un gest ritualic, protector.
oricum ar fi, legende sau adevăruri uitate, povești care fac locurile mai atrăgătoare, poate, în căldarea de lumină, ca de altfel în orice oraș cu trecut medieval, legendele însoțesc locurile și oamenii. să vă fie de folos pe când treceți pe ulița porții, când priviți înserarea din marketplatz, ori când vă adăpostiți la umbra marii biserici negre, în popas de vacanță.
aceasta a fost cea de-a 18-a poveste din căldarea de lumină. pe celelalte le găsiți în categoria locuri din sufletul pisicii
Fain Brasovul, tare, mai cu seama când esti tânar si nelinistit, de povesti, legende, oameni si natura vie îndragostit. Merci, pentru povestioarele interesante împartasite cu cititorii.
Un Weekend minunat, cu liniste si pace, binecuvântat, draga psi !
Am vrut săcomentez la alt articol but comments are closed
Cred că toți așteptăm un semn de la cineva. Pur si simplu. Nu e musai legat de infidelitate sau altceva. Stiu, e o metafora ce-ai scris sau nu e, semnul îl aștept. Mi se taie, apare alt blink, poate legat de altceva si iarăși astept Noroc că-n timpul ăsta imi fac toate indatoririle. O fi bun, o fi rau să speri, să aștepti, să-ți imaginezi că meriti…?
Frumoase poveștile
chiar a fost minunat, weekendul, iosif. cu prieteni, cu plimbări prin orașul scăldat de soare și de muzica celor de la Compact.
apoi, hapi, eu închid comentariile, totdeauna am făcut-o așa, deci… bănui că era un comentariu pentru poezia din ianuarie. curios că ea îți vorbește de indifelitate. eu nu cred în semnele venite din afară, ci doar în ceea ce mie îmi spune sufletul. mie, pentru mine. că meriți? așteptarea este păguboasă de felul ei, dar a merita, ei, cu asta e altă poveste. știu ruini de oameni, altminteri perfect cabili să ridice munții la loc, care s-au cramponat/ eșuând, de celebrul ”nu merit”.