pași. primăvara zidită între coperțile unei cărți. pași. inimi care bat la unison. pași… o poveste de iubire apărută anul trecut și pe care, nici nu știu din ce rațiuni, am amânat s-o citesc până ieri. pași. două ore de emoții într-o duminică curcubeu, una în care vântul iernii se mai războia pe afară cu ghioceii. mulțumesc vântule, mi-ai dăruit o duminică plină de emoție.
pași. o carte, doi autori. un dar, pentru că pași mi-a fost dar primit în prag de martie de la ei, cei doi oameni care au zidit această poveste despre care vreau să vă vorbesc astăzi în felul meu, cu stilul meu și am să încep prin a pune o întrebare: mai avem nevoie, noi, de povești de iubire? în lumea aceasta grăbită și atât de legată de taste și de conexiuni, mai avem nevoie oare de povești de iubire? oare nu sunt încă de-ajuns toate firele de inimă ce străbat literatura de la homer încoace? oare nu ne-am învățat lecțiile inimii de la romeo și julieta? oare nu mai știm povestea lui elizabeth și a lui darcy? să fi fost în van sacrificiile annei karenina, acelea care au dus-o înaintea trenului în care, demult, își întâlnise inima? și încă, cât de multe povești ar mai fi de amintit?!
răspunsul, la o privire fugară, se pare, ar fi nu (sau da? 
). căci cum altfel, cum este posibil altfel ca acum, după încă atâtea sute de ani să ne mai înfioare povești de iubire scrise cu sufletele turate la maxim? cum este oare posibil ca și astăzi, când a-ți căuta iubirea, uneori de la cinci la șapte, alteori chiar prin lumi fantasy născute în ceață , să mai nască încă atâtea ezitări, atâtea frământări și atâta zbucium? de ce ne este atât de teamă de ”gura lumii”? de ce ne este încă atât de teamă să ne îngăduim iubirea, onorând viața?
pași. povestea de iubire dintre nicole și alex, doi oameni aparent diferiți pe care- tentați am fi să spunem întâmplarea, amăgitor cuvânt- nevoia îi aduce în aceeași clipă, în același loc, în același cuvânt: azi. o scriere extrem de vizuală și de auditivă, așa am perceput-o eu, care a adus laolaltă două condeie: cel al lui em, pe care o știu de ceva ani, de pe vremea când un alt personaj feminin al ei ne încrețea sinapsele și cel al lui axel, pe care aveam să-l descopăr cu încântare, dând o replică egală și perfectă, în oglindă lui em. și știu din experiență că scrierea la patru mâini nu este cel mai ușor mod de a naște o poveste, căci ai nevoie nu doar de sinceritate, de asumare ci și de multă empatie. cu atât mai mult și mai dificil îmi pare așadar să construiești astfel o poveste de iubire.
pași. o poveste de iubire veche de când lumea, adusă în zilele noastre, în lumile noastre cu autostrăzi și cu telefoane mobile, cu facebook și sms-uri. o poveste alertă, deloc recomandabilă celor cu inimile slabe, într-un caleidoscop extrem de intens, un carusel în care citești și respiri la viteză maximă. ceea ce este extrem de curios (poate nu este chiar cel mai inspirat cuvânt) este însă faptul că, printre atâtea imagini și sunete, cei doi autori reușesc extrem de bine să lase cititorului ceea ce eu iubesc cel mai mult: puterea de a-și imagina el însuși, de a construi din el și cu propriile emoții, de a empatiza, de a respira alături de cei doi, pe parcursul întregii confesiuni. personajele, deși puternic construite, nu sunt încorsetate în descrieri amănunțite, iar decorurile încap aproape orice loc cunoscut: o bucătărie perfectă, o autostradă, o terasă la marginea unui lac. scânteia, sclipirea este dată însă de emoții, de trăiri cu care, ca cititor, ajungi să te identifici.
desigur, nu am să mă apuc să vă povestesc eu ceea ce puteți citi, sau ați citit deja chiar voi. nici măcar nu aș numi această postare drept recenzie, câtă vreme se bazează pe percepțiile mele și pe ceea ce am simțit eu. iar eu am simțit duioșie, bucurie, speranță, uneori teamă, deseori neliniște la toate frământările celor doi. cred în suflete pereche? poate că nu, dar cred în lumina din om, iar atunci când vezi, atunci gând găsești lumina din celălalt, e treaba ta s-o onorezi. și o faci cu delicatețe, cu bucurie și cu toată iubirea de care ești în stare. ”trecutul? dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. dacă nu-l chemi. de ce să-l chemi?” și totuși, în dansul acestei povești, în fiecare dintre pașii celor doi, trecutul atârnă mult prea greu. ce au iubit cândva, ce au construit cândva, par uneori – greșit- pietre de moară. și zâmbesc. încă mai purtăm în sângele nostru, în adn-ul și în convingerile noastre că a lăsa trecutul în spate este greșit, blamabil, dureros. zâmbesc pentru că mai purtăm în noi tarele annei karenina, ale neamurilor montague și capulet, încă ne mai umbrește zâmbetul un cal troian. poate și de aceea ne este atât de greu ca, atunci când ne întâlnim iubirea, să ne-o asumăm cu toată ființa.
o să mai spun doar că, urmărind discuțiile pe facebook legate de carte, am fost puțin amuzată și puțin curioasă de latura erotică a poveștii, de momentele unirii dintre cei doi. și mă opresc la pasajele acelea doar ca să spun că au în ele atât de multă inocență și duioșie și puritate, încât îmi este tare greu să cred că cineva care a gustat din iubire ar putea roși. și mă opresc aici, vă las pe voi să îmi spuneți ce v-a plăcut din pași, ce emoții v-au adus. eu aștept cuminte continuarea. oare ne vor spune nicole și alex cum au trăit fericiți până la adânci bătrâneți? oare vom afla cât de greu le-a fost să se regăsească după acel accident? oare vor mai chema trecutul drept martor sau pedeapsă? rămâne de văzut.
pași? mai avem oare nevoie de povești de iubire? se pare că da. se pare că da.
Oh, da! Sigur că avem nevoie! Poate mai mult decât oricând şi aşa va fi mereu. Cu atât mai mult cu cât ele sunt sub forma asta: a emoţiei momentului în care eşti tu cu tine, citind cu ochii minţii şi ai sufletului în acelaşi timp, aşa cum se întâmplă cu Paşii.
Sunt multe întrebări care rămân la final. Mi-aş dori mult o continuare. Dar nu ştiu, cumva parcă o aştept cu o oarecare teamă. Să nu fie altfel decât sper, decât îmi doresc, decât am “construit” eu, în mintea mea, în noaptea de după ce am aşezat cartea în bibliotecă.
e clar ca povestile se repeta, ca iubirea va face aceealeasi greseli dar si aceeasi pași, indiferent de timpuri sau modă.
.
aproape la fel am perceput și eu cartea, o poveste de iubire ce poate avea loc oriunde in lume sau chiar și pe marte, intr o bază spațială.
oamenii mereu se vor căuta, vor încălca legi și vor vrea să fie împreună după cum simt sau după cum îi duc pașii.
si eu sunt foarte curioasă cum va evolua povestea mai departe
eu nu am așteptări, potecuță, poate și pentru că ”în iubire, ca și în război, totul este permis”. ei, glumesc, dar da, sunt multe întrebări pe care ți le pui după lectura cărții și unele deloc comode.
cumva însă, cred că din toate recenziile, din tot ce a iscat această carte, cei doi autori și-au luat tot ce este necesar ca să completeze tabloul lor pentru al doilea volum. vom vedea ce va fi.
care legi, vavaly? oare nu cumva acele legi strâmbe care, odinioară, i-au împins pe romeo și pe julieta în moarte? oare nu aceleași legi strâmbe care au dus-o pe anna karenina în marginea lumii și, mai apoi, sub roțile trenului? oare nu cumva a iubi începe cu noi înșine și tocmai pentru că nu știm să o facem, pentru că nu ne-am îngăduit asta niciodată, tot ratăm iubirea? și da, oriunde în lume, povestea se repetă pentru că purtăm în noi ceea ce au trăit (și iubit) cei de dinaintea noastră. cum va fi mai departe… cu emoții, asta sunt sigură.
Îmi place enorm modul în care ai perceput “Pasii” celor doi protagonisti si subscriu obiectivismului pragmatic de care dai dovada în gîndirea exprimata în cuvinte si fraze limpezi, directe, deschise spre cititorul cât de cât avizat, cu experiente traite în real, lectii pe care doar trecând prin ele le poti expune în scris devenind sursa de inspiratie pentru generatiile tinere care intra în aceasta vâltoare a vietii, adeseori inconstienti, condusi de atractia aparentelor înselatoare si dorinte irezistibile, lipsiti de educatia, cunostintelor elementare si consecintele, adeseori tragice al “Pasilor” gresiti pe acest drum sinuos, paradoxal, plin de pericole si capcane al iubirilor ocazionale, virtuale, irationale, iresponsabile, neasumate, adeseori producând rani nevindecabile si moartea celor implicati în aceasta aventura riscanta calatorului rational-sentimental duplicitar,atemporal numit …OM !
Când dragostea nu e luata în serios, nerespectându-i legile universale, absolute, cu certitudine va duce omul tot mai jos, pe scara evolutiei atemporale ce trece pe la intersectie careia eu i-as (s)pune CRUCE !
“Acum dar ramân acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea. – Ap. Pavel –
O saptamâna învesmântata în lumina, pace, bucurie si dragoste, draga psi !
păi și cum iei iubirea în serios, iosif?
în plus eu nu aș amesteca educația în iubire și nici nu aș spune că iubirea este ceva periculos, dimpotrivă, este, poate, cel mai frumos și mai frumos și mai frumos lucru din noi, oamenii, lumina din noi. un om mai puțin educat nu este și nici nu va fi mai puțin capabil să dea ori să primească iubirea. ba încă, o zic și pe asta, am bănuiala (și aici poți să mă contrazici) că omul prea deșteptat de cunoaștere, fuge de iubire ca știm-noi-cine de tămâie. pentru că, de fapt, se teme de el însuși.
Pai, oferind-o semenilor doar când O cunosti, O ai si O metrizezi (rational) doar atunci când ti se cere, altfel este doar un instict primar sau viol.
Din punctul meu de vedere, eu zic ca femeile rar îsi iubesc cu adevarat, neconditionat, sacrificator, fara prejudecati partenerii. E(ve)le sunt doar receptoare a iubirii partenerului, iar iubirea lor, (în special dupa ce devin mame) este orientata cu precadere spre ele însesi si spre eventualii copii sau animale de companie, mai mult decât spre partenerul biped.
Adevarata dragoste nu este haotica, dezmatata, dezechilibrata, bazata pe instinctele primare ale celor cinci simturi involuate de milenii, ci are o profunzime infinita înca neatinsa de muritorii de rând, iar cei care au cunoscut-o nu au reusit sa o exprime teoretic în cuvinte, pilde sau metafore, aceasta se experimenteaza în taina sufletului celui ce o cunoaste, este o comoara eterna ce deschide noi si noi perspective fascinante celor care o cauta cu pasiune zi de zi conferind fiintei stari si trairi paradoxale inexplicabile. Dragostea n-are culoare, este Lumina alb-stralucitoare creatoare, a Universului infinit.
iubire metrizată? poftim?
fie nu pricep eu, iosif, fie vorbim fiecare din papucii lui. pentru că da, eu nu măsor ce simt și nici nu raționalizez. emoția, fiorul sunt ca metaforele care curg prin mine, ca ploaia din geam și nesfârșitele zăpezi, ele sunt, ele vin, iar și iar. și sigur vorbești din experiențele tale când spui că femeia este incapabilă de o iubire necondiționată și profundă. experiențele mele spun cu totul altceva despre iubirea unui om (femeie sau bărbat) și nu confund cu dragostea care durează trei ani ci cu acel sentiment care luminează o viață. dragostea e una, ea poate fi năvalnică și răvășitoare și e ușa ce deschide iubirii. iubirea este, ca în corinteni 13, îndelung răbdătoare, ea nu se strigă, nu se laudă și nu se fălește. (da, în corinteni 13 tot de dragoste e zicerea, dar nu-s de acord, așa cum nu-s de acord nici cu shakespeare care zice ”alt eu să-ți faci iubindu-mă pe mine”).
și un update: întotdeauna dăm din ce avem. nu oferim, dăm. când nu te poți iubi pe tine, cum poți să-l iubești pe celălalt? ce dai? vorbe?
Nu cred ca “Narcis(a)” era barbat. Cu certitudine legenda a fost scrisa de o femeie misandrina !
)))
*IUBIREA ADEVARATA* a fost de la început falsificata, imitata, copiata, maimutarita de aparentele si artificiile colorate ale curcubeului (rezultat al descompunerii Luminii alb-stralucitoare originale) care frapeaza simturile orbite de refractia luminii magice, artificiale , ireale, înselatoare, distrugatoare, mortale…
Sa fii iubita, original, atemporal, draga psi !
Raspunsul mi se pare evident. In sensul afirmativ al intrebarii tale. Altfel viata ar fi foarte searbada.
Insa nu stiu daca iubirea este cu adevarat inteleasa la nivel absolut. Pentru ca totul porneste de la micul tau update: cat de mult ne iubim pe noi, sau daca intelegem macar aceasta idee de la care cred ca izvorasc multe alte stari si multa lumina.
Nu am citit cartea si sigur imi va face o deosebita placere sa o parcurg.
Multumesc Psi! Sa ai o primavara minunata cu bucurii! <3
misandrină? ce-i aia?
legendele, la vremea lui narcis erau cu siguranță apanajul bărbaților, iosif.
iar a te iubi pe tine nu are nicio treabă cu narcis și nici cu religia care numai asta nu ne învață, și e păcat, pentru că Isus vorbea de iubirea față de aproape ca ceea față de sine… vorbe? tot vorbe? sau tot narcis?
ce anume delimitează adevărul de fals, iosif și cine anume poate ridica piatra dintâiul? hm?
eu mulțumesc, suzana. pentru că ai avut timpul și răbdarea să citești părerea mea, pentru că ai ajuns la sâmburele de care spuneam: că a iubi, fără să ne iubim pe noi înșine mai întâi este praf în vânt, vânare de stele. așa cum tot vânare de stele este acel jurământ ”la bine și la rău”, dar asta e altă poveste și sper să am ocazia să o pun în discuție cândva, poate chiar la volumul doi, cine știe.
Chiar Hristos ! El este piatra din capul unghiului, lepadata de zidari, draga psi ! Si… DA, eu am luat-o nu ca sa lovesc cu ea, ci ma ca sa ma sprijin de aceasta superba, magnifica, scumpa, nepretuita si paradoxala “piatra”,
“Cine va cadea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea, iar pe acela peste care va cadea ea, va fi spulberat ” – Isus Hristos –
ne înțelegem ca orbul cu mutul, iosif.
e de bine, sper.
Da, avem nevoie de iubire. Am citit Pasi la vremea cand abia se lansase fara sa stiu nimic despre Em si Radu. (Am realizat pe urma ca Em era dulcele -sarat cu care ma delectam de ceva vreme) Am citit-o pe nerasuflate, intrebandu-ma cum se poate ca doi oameni diferiti sa spuna asa frumos aceeasi poveste. Atunci, dupa ce am citit cartea, am spus ce urme au lasat pasii lor in sufletul meu. Acum, o rasfoiesc uneori si astept sa vad cum vor reusi Alex si Nicole sa treaca peste, adevaruri nespuse sau spuse pe jumatate, pentru a invata ceea ce invata pe rand, toti indragostitii lumii: dragostea nu e perfecta sau oarba, nu e buna sau rea, nu se masoara si nu se cantareste, e doar dragoste si atat. Cum o percepem fiecare e alta poveste, dar fara ea am fi mai saraci cu o viata. Si pentru asta e nevoie de timp si rabdarea de a construi din lucrurile mici, de zi cu zi, bune sau rele, un intreg pentru doi.
se redescoperi, ceea ce sunt doi oameni indragostiti iremediabil de la prima privire.
păi nu prea agreez vorbitul ca moise în pustiu, iosif și nici întrebările fără răspuns. o fi de bine?
păi nu suntem chiar așa de diferiți precum părem, gândurideoclipă.
iubirea este aceeași indiferent de vârstă, de semnul nașterii, de sex, de educație ori de stare civilă, emoțiile ne sunt aceleași. diferite ne sunt doar percepțiile, părerea mea, pe-acolo contează cum am trăit, de unde venim, ce adn purtăm în noi (și ce inconștient colectiv ducem în spate), ce convingeri și valori ne ridică sau ne opresc pe drum… cât despre iubirea la prima vedere, părerea mea este că nu, nu există. iubirea vine mai târziu și e ca apele de adânci, cum îi spuneam și lui em, dragostea este ”at first sight”, iar ea durează- precum ni se spune- trei ani. iubirea se naște din dragoste și luminează… o viață.
Daca va fi de bine sau de rau, asta o stie sigur Dumnezeu, iar Adevarul absolut când ti se va revela, vei sti si tu cu-adevarat ce este Dragostea !
Da, ai dreptate, conteaza cum spuneai tu ” ce adn purtam in noi… ce convingeri si ce valori ne ridica sau ne opresc pe drum”, conteaza chiar foarte mult. Si daca a fost o vreme in care as fi bagat mana in foc sustinand ca dragostea la prima vedere nu exista, viata si niste oameni frumosi pe care i-am intalnit mi-au demonstrat contrariul. Nu spun ca o intalnesti pe toate drumurile, dar o intalnesti si dureaza mai mult, mult mai mult, de trei ani. Dar, da, sunt atat de multe lucruri care fac ca dragostea sa devina iubire pentru o viata…
da, dragoste la prima vedere cred și eu că exisă, gândurideoclipă, cât despre cei 3 ani,cam cât ar dura ea, dragostea, asta este, mai mult sau mai puțin citată din cartea lui beigbeder.
Mai avem. Încă mai avem nevoie. ❤