dorințe. planuri, obiective, gânduri, speranțe, urări. începuturi, tradiții, artificii și peste toate el, noul an cu toate zilele lui răsfirate într-un evantai de clipe, strânse toate în cartoane colorate numite calendare. de când se știa ea, îi plăcuse mereu ca, la miezul nopții, pe când cerul se umplea de lumină, să arunce vechiul calendar, înlocuindu-l cu unul nou, anume ales. cumva, gestul acesta din primele secunde ale anului îi amintea de un altul, știut din copilărie, pe care îl făcea bunică-sa: calendarul de ceapă; numai că spre deosebire de ea, pe armina o interesa doar înșiruirea de zile. dacă avea să fie anul secetos sau ploios depășea marginile curiozității ei, altminteri una vie, chiar încăpățânată. de altfel curiozitatea fusese mereu combustibilul cu care își hrănise motorul vieții și o știa prea bine, chiar și acum când firele albe le depășeau pe cele întunecate din părul ei lung, mereu prins.
armina era, așa cum o arătau toate trăsăturile ei, o femeie fără vârstă. timpul, chiar și acela din calendarele care-i plăceau ei, nu lăsase prea multe semne, cu excepția, poate, a părului care-i albise și a trupului care se mișca ceva mai încet, fără să-și fi pierdut însă vigoarea, de parcă purtătoarea lui ar fi știut o taină care scăpa celorlalți oameni. iar ei, oamenii, o știau acolo, în casa ei din vale, parcă de totdeauna, un reper și un reazem pentru sufletele care mai băteau și acum în poartă căutându-și leacurile pe care știința încă nu le găsise. cum să vindeci un suflet? cum să alungi o năpastă? cum să așterni zâmbete acolo unde focurile durerii arseseră tot? armina știa. lucra în tăcere, cu mâinile ei subțiri, șoptind pentru sine și fiecare dintre cei care-i treceau pragul plecau de acolo cu o floare nouă în suflete. ea îi zicea speranță, oamenii îi ziceau vindecare. oricum ar fi fost, oricum i-ar fi zis, armina zâmbea și trecea mai departe în solitudine, cu fustele ei lungi, măturând praful străzilor și părul legat, care-i dezvelea chipul senin, pe care nu se ghicea niciodată grabă sau furie, ori vreo urmă de supărare când oamenii îi țineau calea.
dincolo de ferestre armina văzu sărbătoarea iscată de noul an pe cerul nopții. luminile acelea mari, colorate, pe care toți se grăbeau să le vadă, ploile de păpădii fierbinți sub care toți se îmbrățișau și-și puneau dorinți. armina zâmbi. știa deja dorințele oamenilor, le auzea deseori șoptite de cei care îi treceau pragul și știa că era în puterea lor totul. doar timpul, timpul acesta pe care îl crestau în calendare era mai presus de ei și de toate. apoi își aminti de clopotele care cântaseră în ziua din urmă și de chipul babei onica, o femeie mai bătrână decât ea însăși. timpul ei se frânsese și în zâmbetul arminei, acela care o însoțea în noua filă de calendar se strecură o lacrimă. șopti ca pentru sine:
– Dumnezeu să te ierte, tișă onică! – și noul an intră în casa ei tăcută ca o pisică vărgată, la pândă. ce și-ar mai fi putut dori?
Frumoasa poveste ! Îmi place “armina”si modul ei de viata din “vale” !
O zi superba în “vale”, draga psi !
În seara asta am recitit câteva pagini din “La Medeleni” pentru a-l ajuta pe Alex la un rezumat şi mi s-au lipit de suflet, lăsând în urmă un dor nedefinit. La fel mi se întâmplă şi când citesc poveştile tale.
În mod ciudat – sau poate deloc – povestea ta îmi aminteşte de ‘Fîntîna’ Elenei Farago, pe care am găsit-o într-o altă viaţă pe primul LP al formaţiei Celelalte Cuvinte.
Şi ştii că nu te las în greşeală:
ea în zicea speranţă –> ea îi zicea speranţă
să te ierte, tişă onică! –> să te ierte, tuşă onică!
Bine (că) te-am regăsit în noul an, fie-ţi nesperat de bun şi blînd!
O poveste de poveste cu magia Timpului ascuns pe la colțuri, calendare vechi și noi… iar noul an intră pe furiș ca o pisică vărgată, să toarcă până la anul bune și rele, frumoase și urâte. Și să adauge noi fire albe de păr Arminei. Și nu doar ei.
La mulți ani!!!
mulțumesc, iosif! prevăd că armina va deveni personaj de poveste, așa cum s-a țesut ea singură, acum să vedem care poveste!
medelenii sunt o lume metaforică și idilică, aparte. e una dintre cărțile pe care am citit-o de multe ori, dana! și cred că fiecare dintre noi se identifică cu o emoție, cu o stare…
de ce ciudat, dragoș?
uite, am recitit poezia pe care o uitasem și-ți mulțumesc. tișa onică chiar a existat, era sora mai mare a socrului meu. s-a stins acum, de curând, greu. îngropăciunea va fi mâine… și e tișă, nu tușă, așa se zice acolo, așa i-am zis și eu în puținul timp cât mi-a zâmbit cu tot soarele.
la mulți ani, em. cu povești!
Ciudat fiindcă aşa-s şi eu, fac uneori nişte legături de se cruceşte lumea.
Apa vieţii, cu gustul ei, parc-am văzut-o curgînd prin povestea ta. Care acum înţeleg de ce s-a cerut aşa. Odihnească-se în pace tişa. Uite, n-am ştiut de apelativul ăsta – greşeala mea.
deloc ciudat, dragoș! cu toții facem legăturile proprii, după ce avem noi pe hărțile mentale, prin amintiri și experiențe.
cât despre apelativ, eu l-am învățat când mi-am cunoscut tișele (neamul simeșilor e mare, am mai zis eu că sunt vreo 50 de veri primari de care știm, pe număratelea) la nuntă. 
și două mi-au fost de-atunci lipite de suflet: tișa marie (cu accent pe a) și tișa onică, despre care socrul meu zicea că a fost femeie frumoasă la viața ei și semăna mult cu mama lui. na, că acum sunt în găleata cu amintiri… 
Păi da, că şi nebunu-i sănătos în sinea lui şi se miră de ce-l crede lumea nebun.
Problema e cum apărem în faţa celorlalţi cu afirmaţiile sau concluziile noastre. 
Bucură-te că n-ai găleata aia găurită, ca mine. Vine o clipă cînd amintirile încep să devină cea mai preţioasă posesiune a omului. Şi cînd găseşti găleata goală, poate doar mînjită pe fund cu cîte un strop, parcă începi să te îndoieşti c-ai existat vreodată şi că abia te-ai născut ieri…
în lumea asta atât de mare, suntem doar fire de praf, dragoș, doar vremelnice fire de praf. și-apoi, chiar ieri m-am născut! oi mai fi fost vreodată?
Unii sîntem mai praf decît alţii, în anumite privinţe.
Cred că mai ai o cîrcă de vieţi la activ, că prea eşti înţeleaptă. Oi fi trăit prin Egiptul Antic ca mîţ, printre altele…
suntem la fel de praf cu toții, dragoș, eu așa cred.
dar unii aleg să strălucească, alții să noroiască. 
mi-ar fi plăcut să fi fost în preajma lui bastet cândva, recunosc, deși zic că mi-ar fi plăcut cu ideile de-acum, nu de-atunci.
Da… praf de pămînt sau praf de stele… Eh, fiecare după posibilităţi şi har.
Uite, eu sînt praf la mitologia egipteană, habar n-am cine-a fost Bastet. 
(Nu c-aş fi curios, oricum uit peste cinci minute 
)
zeița cu cap de pisică, breee! pfff… ești praf!
Mnoh, QED.
Si eu am o căsuță undeva, într-o Vale… aveam și pisică, una aproape roșie
Și căței, o câți cășei s-au perindat pe-acolo de când mă știu…
Acum locul e gol. Căsuța e dăruită să spun așa, ea nu mai valorează ceva fără femeia care-o îngrijea. Căsuța s-a umplut de igrasie, șobolani, femeia s-a stins măcinată de artrită și niciodată n-am știut noi durerile și lipsurile din Vale. Dar pot fi fericită undeva deep inside. Mi-a rămas un petec bunicel de pamant, acela e al meu si nu am vrut să-l înstrăinez căci cunosc valoarea banilor. Dar a locurilor, vai, vai!
Ce poveste frumoasa ai scris
Un an cu bucurie!
Cășei… da, numai că făceau ham ham. Oboseală mare.
la mulți ani, hapi! un an senin, rodnic și plin de rost să aveți!