din tine însuți nu te duci
nici dacă umbra,
nici dacă șoapta,
nici dacă păsările trec
și-ngheț
atinge frunza.
în tine însuţi nu rămâi
şi nu ajungi
că nu e lacrimă mai mare
decât să fii cuvânt
şi nu din întâmplare
metaforă arzând.
din tine însuți nu te duci
nici dacă viața,
nici dacă noaptea,
nici dacă iarnă-n vară este
ca o poveste
și te dezleg
cu palma-ntinsă, așteptarea.
în tine însuți nu rămâi
cu viața ta,
cu inima ce bate,
cu dragostea
cu setea ta de toate,
iubind,
iubind, iubind…
trăind.
din tine însuți nu te duci,
e totul curgere, lumină
redevenind, reinventând
metafore sub vraja altui gând,
în tine ești și nu rămâi,
tu ție-ți ești și nimănui,
căuș de lacrimă râzând,
ocean de patimă, iubind,
copil visând.
M-ai făcut țăndări cu poezia asta. Are o muzicalitate aparte, profundă. Foarte puternică construcția „nici dacă” plus substantivul articulat. Imaginile create sunt tari. Nediluate. Am citit-o dimineață și m-am întors acum la ea. Același efect. Doamne, cum poți scrie!
recunosc, em, că îmi recit poeziile în gând atunci când le scriu. și am obsesia cercului. mulțumesc mult. :*
Aş vrea să pot spune ceva ca să înţelegi cât de mult mi-a plăcut dar nu pot lega cuvintele…
🙂 te pup. am înțeles ceva-ceva potecuță.
mâine sunt la sibiu pe după amiază, o oră. pe fugă, așa, o să respirăm același aer.
Pot spune ca m-am simtit un univers mic apartinand unui univers mai mare, citind aceasta poezie special de frumoasa?
Uneori incoerenta (mea) suna ciudat, dar pari sa fii o fiinta care intelege Tot(ul)! Asa ca nu-mi fac griji!
Sa-ti fie bine si frumos, draga Psi! 🙂
suzana, poate că nu înțeleg chiar totul, dar pot să accept. 🙂 mulțumesc mult. zile senine!