din tine însuți nu te duci
nici dacă umbra,
nici dacă șoapta,
nici dacă păsările trec
și-ngheț
atinge frunza.
în tine însuţi nu rămâi
şi nu ajungi
că nu e lacrimă mai mare
decât să fii cuvânt
şi nu din întâmplare
metaforă arzând.
din tine însuți nu te duci
nici dacă viața,
nici dacă noaptea,
nici dacă iarnă-n vară este
ca o poveste
și te dezleg
cu palma-ntinsă, așteptarea.
în tine însuți nu rămâi
cu viața ta,
cu inima ce bate,
cu dragostea
cu setea ta de toate,
iubind,
iubind, iubind…
trăind.
din tine însuți nu te duci,
e totul curgere, lumină
redevenind, reinventând
metafore sub vraja altui gând,
în tine ești și nu rămâi,
tu ție-ți ești și nimănui,
căuș de lacrimă râzând,
ocean de patimă, iubind,
copil visând.
M-ai făcut țăndări cu poezia asta. Are o muzicalitate aparte, profundă. Foarte puternică construcția „nici dacă” plus substantivul articulat. Imaginile create sunt tari. Nediluate. Am citit-o dimineață și m-am întors acum la ea. Același efect. Doamne, cum poți scrie!
recunosc, em, că îmi recit poeziile în gând atunci când le scriu. și am obsesia cercului. mulțumesc mult.
Aş vrea să pot spune ceva ca să înţelegi cât de mult mi-a plăcut dar nu pot lega cuvintele…
mâine sunt la sibiu pe după amiază, o oră. pe fugă, așa, o să respirăm același aer.
Pot spune ca m-am simtit un univers mic apartinand unui univers mai mare, citind aceasta poezie special de frumoasa?
Uneori incoerenta (mea) suna ciudat, dar pari sa fii o fiinta care intelege Tot(ul)! Asa ca nu-mi fac griji!
Sa-ti fie bine si frumos, draga Psi!
suzana, poate că nu înțeleg chiar totul, dar pot să accept.
mulțumesc mult. zile senine!