mai crede cineva în mărțișor? mai crede cineva în simbolul alb roșu aducător de primăvară sau este tot o poveste oarecare, un alt mod de a ”sprijini” comerțul? – cam cu întrebările acestea în cap am pornit astăzi, după vizita la stomatolog, să mă plimb printre standurile cu mărțișoare înșirate cuminți, la soare. avantaj eu: cu pansamentul în gură, eram mută precum o lebădă… străvezie.
îmi plac mărțișoarele. totdeauna mi-au plăcut, ba încă mă uit fascinată la oamenii care din pastă fimo, din tot felul de materiale pe care cu greu le-aș putea eu aduna în ceva, trudesc încă de prin ianuarie, pentru ca vreme de o săptămână să aștepte cuminți, răbdători, ochii aceia care să aleagă: pe mine! pe mine! – parcă spun micile bucățele de metal modelate în formă de potcoavă ori coșar, aducătorii de moroc, de zâmbet, de speranță.
mai crede cineva în mărțișoare? amintiri…
pe când eram copil, am învățat că bucuria de a primi mărțișor vine de la cei dragi, cei apropiați. ulița mărțișoarelor era totdeauna cea numită republicii și pe-acolo găseai, de multe ori printre dune de zăpadă, șiruri lungi de mese pe care râdeau ghiocei delicați, din păslă și cu șnur atât de fragil, potcoave și flori prinse în cartoane colorate de uitai cum trece timpul tot admirând la ele. să mergi ”în oraș după mărțișoare” era o aventură în sine, terminată cu un popas la patiseria astăzi dispărută, locul unde ne mai încălzeam oasele. iar crema cremelor erau mărțișoarele de la fondul plastic, mai scumpe ce-i drept, dar ireal de frumoase în fragilitatea lor.
pe când eram copil așteptam cu emoție mărțișorul de la fratele meu și îmi amintesc de parcă a fost ieri, pisicuța aceea de un roșu burgund pe care o primisem într-un an. o mai am și acum într-o cutie alături de lebăda de argint chinezesc, însoțite fiind de primul mărțișor primit de la soțul meu și de alte câteva simboluri: o potcoavă aurie pe care o port drept ac de cravată, niște flori și o pereche de ochelari, un mărțișor- broșă din piele roșu-albastră.
mai crede cineva în mărțișoare? parcă ieri primisem de la paul, colegul meu de școală generală, un mărțișor auriu în formă de vioară, parcă ieri m-am bucurat, ca toate celelalte fetițe, de acest mic simbol. pe-atunci ne împodobeam sarafanele de școală cu bucuria copilului care vedea în acest dar o promisiune de primăvară, încă una, frumoasă. astăzi însă, dacă privesc în jurul meu lucrurile parcă s-au schimbat și mărțișorul a devenit o ocazie potrivită pentru… comerț. căci mie comerț mi se pare – și e hăt departe de tradiție- să cumperi un aragaz ori șampon de mărțișor, ba chiar și o carte, nu mai zic de parfum, care e din cu totul altă poveste și are, în mintea mea, cu totul alte reguli.
mai crede cineva în mărțișoare? eu da… cu tot copilul din mine.
Și eu, iar atâta vreme cât mai cred în ele simt parfumul copilăriei plină de culoare și inocență. O primăvară luminoasă să ai!
o primăvară frumoasă să ai și tu, dana! cu copilărie și inocență.
Cultul schimbării s-a împămîntenit deja de bună vreme.
Stabilitatea a rămas doar un cuvînt în dicţionar. Curînd va dispărea şi de acolo.
Tradiţiile sînt frămîntate şi ele cu adaosuri de inedit şi exotic. Facelift. Comercial, da.
Cu mărţişoarele era o problemă şi pe vremuri. Ca băiat/bărbat apărea dilema:
“Dacă le dau tuturor acelaşi model, or să spună că-s superficial; dacă aleg modele diferite, personalizate, or să se certe între ele că de ce una a primit ceva şi celaaltă altceva, mai mic/decolorat/urît/nepotrivit/etc.”
Pe mine m-a ajutat sărăcia: nu mai am bani, nu mai ofer mărţişoare nimănui.
Sigur că aşa am primit probabil eticheta de nesimţit sau neinteresant.
Dar nu le poţi avea pe toate, nu-i poţi mulţumi pe toţi.
P.S. Na c-am greşit şi eu din grabă, acum avem fiecare de corectat cîte ceva: la mine “celaaltă -> cealaltă”, la tine “moroc -> noroc”.
am mai multe de corectat, dragoș, dar… who cares? cât despre ”nu le poți avea pe toate, nu-i poți mulțumi pe toți” eu ți-aș răspunde: trebuie să mulțumești pe cineva sau pe tine? trăiești pentru toți sau pentru tine? e chestiune de alegere, cred eu, aici, așa că fiecare face exact așa cum alege și e cel mai bine așa, pentru el, în acel moment.
cât despre cultul schimbării, eu i-aș zice evoluție. martenia este un obicei vechi, drăguț și bine reprezentat pe harta mea mentală, dar este cât se poate de sigur că pe harta altcuiva poate părea ceva vechi, desuet, prăfuit.
Da, nepăsarea ne ajunge, la un moment dat şi ne rămîne. Pînă acum doar se oprea la o cafea şi pleca iar în lume.
Cea mai mare parte a vieţii mi-am petrecut-o ca în citatul recent al lui Vero, supus raţionamentului “dacă celorlalţi le e bine, mi-e bine şi mie”, aşa că am încercat să-i ajut pe ceilalţi să fie măcar mulţumiţi dacă nu fericiţi, pentru ca starea lor să se reflecte cumva şi asupra mea. Nu am trăit pentru mine decît tangenţial, reflexiv. Ce desuet acum, pentru un secol complet opus ideii de colectivitate, de întrajutorare!
Aş vrea să mai pot face măcar cîte ceva, din cînd în cînd, pentru cei dragi care merită. Dar nu ajunge voinţa. Şi tare mi-ar plăcea să avem cu toţii, în lumea asta, dreptul de a ne păstra, respecta şi utiliza concepte, principii, tradiţii, obiecte şi orice altceva ce considerăm important şi preţios pentru noi înşine ca indivizi ori comunitate, fără să fim ridiculizaţi, batjocoriţi sau forţaţi întru schimbare dacă noi nu o voim.
cred că vorbim despre lucruri diferite, dragoș. eu n-am zis nimic despre nepăsare. și nu cred că mă simt batjocorită dacă spun că da, eu mai cred în mărțișor ori în alte obiceiuri, poate nu neapărat în ele cât în bucuria pe care mi-o amintesc. e o chestiune care ține de mine, fie că place, fie că nu altora. colectivitate? omul este un animal solitar, responsabil pentru propria lui viață și atât. când vom învăța să ne-o și asumăm…
Dacă a purta mărțișor înseamnă să crezi în el atunci, da, eu sunt unul dintre cei care nu s-au lepădat de acest obicei Chiar dacă primesc mărțișoare îmi face întotdeauna plăcere să îmi aleg eu unul pe gustul meu pe care să-l port și deci, deja mi l-am cumpărat
am râs cu poftă, ioana, pentru că și eu fac la fel: ochesc un mărțișor pe care mi-l cumpăr și-l port cu mare drag. în fiecare an.
Când nu voi mai crede în ele va însemna că m-am pierdut de mine. Şi da, şi eu port. Mămăruţa mea e pregătită, mă aşteaptă
Cum se traduce “who cares”? Asta era doar aşa, adiacent.
Ultimul meu paragraf a alunecat, ca de obicei, în generic. Mărţişorul e doar un fir de nisip din clepsidra ce-şi scurge statornicia de odinioară.
Cum te simţi e una, cum te privesc ceilalţi e alta. Uneori sînt în concordanţă, alteori în discordanţă. Iar dacă spui că nu-ţi pasă de părerea celorlalţi ajungem la “who cares”.
Colectivitatea ar fi fost un lucru bun pentru suflet. Şi nu cred că rasa umană e creată a fi solitară, în ADN-ul său – cred că doar unele “exemplare” prezintă asemenea caracteristici, poate dobîndite pe parcurs din motive ştiute uneori doar de ei.
Apoi, orice-am face tot sîntem nevoiţi a trăi în comun, fiindcă depindem (din ce în ce mai mult) unii de alţii.
ioooi, și tu zici mămăruță, potecuță?
se traduce… fiecare din papucii lui, dragoș, eu, de pildă nu-l traduc nicicum, e ca o pauză de respirație ori o virgulă. trăim într-un relativ comun, dar responsabili ne suntem nouă înșine fiecare, înspre interior și sine. fără a aștepta din exterior, de la celălalt. cum mă privesc ceilalți este strict treaba lor și papucii lor, aici ți-aș zice cum e cu cei antipatici de la prima ochire ca exemplu, deși vorbim de mărțișoare azi… dar eu aș vrea să mă privesc pe mine, limpede.
Primavara frumoasa!!! Cred!!! Si imi este drag acest obicei! Astazi am cusut o floare..pe o bucata de panza – care o sa ajunga un martisor…o amica le lucreaza. Papusele, inimioare, ghiocei…frumusele foc.
Să rămînem la mărţişoare, atunci.
Le pui tu şnur, dacă vrei.
mulțumescu-ți, dragoș. punem șnur să se bucure maya.
ce frumos! o primăvară minunată să ai, claudia!
Esența vieții constă în a dărui. Ce poți, ce ai, cât poți, cât ai. Pentru cei ce nu înțeleg asta, “lumea”, în înțelepciunea ei, a “oficializat” momente, situații, împrejurări. Mărțișorul e una dintre ele. Zile în care suntem “forțați” să din mai buni. Ăsta ar trebui să fie fondul, indiferent de formă. Să nu mai crezi în asta înseamnă să fii mort pe dinăuntru.
îți mulțumesc, dan, pentru fiecare cuvânt. ce poți, ce ai, cât poți și cât ai să te însoțească în primăvara asta și mereu. mulțumesc mult.
Ce frumos ai spus, Dan! oamenii care daruiesc sunt cei mai bogati.
Draga Psi.
Astazi s-a intamplat un lucru tare ciudat si am vrut sa-l impartasesc la aceasta postare a ta!
Am luat metroul si am mers destul de multe statii. Cat am putut cuprinde cu privirea in jurul meu,
nici o persoana de genul feminin nu purta martisor. O singura doamna isi pusese un snur din acela gros
si matasos, prins frumos pe jacheta. In rest nimic, nimicuta. Si mi-am pus intrebarea invatata de la
nepotica noastra: ‘Ce se intampla, ce se intampla’?
Chiar nu inteleg. Eu de abia astept ziua asta, sa-mi pun in primul rand martisorul luat de mine pentru mine,
ca tare mult imi place sa il aleg!
Mi se pare tare trist sa vezi ochi iscodind doar telefoanele. Parca se trage o cortina peste suflete!
Oricum, poate se va remedia aceasta situatie. O sa ma uit si maine!
O primavara minunata, draga Psi! Si, cu putin noroc poate nu ajung prin spam!
deși tristă, îți mulțumesc că ai împărțit cu mine povestea asta, suzana. iar dacă mâine va fi la fel, să te gândești așa: există undeva, cineva, care asemeni ție, mai crede în mărțișor. cineva știut sau nu, se mai bucură de un simbol care poate însemna bucurie, îmbrățișare, norocel. pentru că fiecare alege pentru el și face, cu certitudine, cea mai bună alegere.
să-ți fie primăvara prieten bun!
Altfel nu ştiu să le spun