scrisori pentru un prieten: când îți aud inima

în zilele acelea când îți aud inima urlând în spatele cuvântului, inima mea se strânge a neputință, biet clovn agățat în tăceri șubrezite de lumea aceasta grăbită, prea grăbită. tac. în inima ta urlă un porumbel. totdeauna a fost așa, totdeauna va fi, știu, dar mă scutur de acest adevăr câteodată, dorindu-ți cu încăpățânare altfel, altcumva.

pentru că atunci când îți aud inima, seara târziu ori dimineața devreme, pe când zbaterea zilei ridică din fum ori se face scrum și cenușă și încercăm iar să ne stingem amarul în spatele unui zâmbet, cuvintele noastre încetează să mai taie crud, să-și mai facă loc în înțelesul nebun al acestei lumi tot mai știrbe, tot mai oloage, în care a trăi are culoarea unui blestem.

e miezul zilei și ceața încă mai cade peste orașul meu mic, colorat în tonuri de gri apăsat. știu că undeva, dincolo de toate acestea, culorile toamnei se împrăștie cu larghețe, într-o risipă ascunsă astăzi privirii. mușc din mărul roșu al zilei, ca un umăr dezvelit de copil și îți scriu și fiecare cuvânt care se așează cuminte în zidul acesta al nostru e ca o bătaie surdă, tot mai stinsă, a inimii.

de dincolo de toate, îți aud inima. e ca un plânset între noi, ca o jupuire. și astăzi mă simt iar… învinsă. o să fie vreodată bine cu noi? întrebare retorică. undeva, între noi, îți aud inima. și e de-ajuns. strigătul ei îmi amintește de ce scriu, de ce pândesc nopțile și pașii, de ce mă ascund în cuvintele acestea de piatră și de taste.

să fii bine, prietene. lasă-ți inima să-mi trimită vești. dau la schimb scrisori agățate de câte o bătaie de inimă.