albastru de octombrie. cronica unei duminici

albastru. așa s-a desenat cerul ieri, după ce și-a dat jos straiele de ceață ale dimineții, cu gesturi leneșe și brumate de octombrie. o zi de octombrie care semăna mai degrabă cu un august pârguit, pe care îl trădase totuși rugina din culorile pădurii care ne-a însoțit drumeția.

un scurt popas la castelul de lut, bijuteria din valea zânelor, imaginată de un suflet de copil și construită de om. o oază de liniște pe care sper că el, omul deghizat în turist, va avea bunătatea să o păstreze așa cum este, spre bucuria zânelor pe care le poți auzi râzând încet în susurul apei, aceeași apă care se colorează în verde pe crestele munților, acolo unde lacul își așteaptă deja înghețul, mai sus de cascadă, la bâlea, redevenind  iarăși albastru la vidraru, într-un acord perfect cu cerul. la vidraru lipsea însă curățenia, trebuie să o spun, așa cum lipsea și mâna care îngrijește. barajul de pe argeș este atins de umbra nepăsării.

o duminică ireal de albastră, colorată cu soare mult, cu zâmbete și fotografii, cu un început de octombrie de care mulți, ca și noi, au profitat din plin. castelul de lut, deși încă în construcție, se bucură de privirile curioșilor care vin să-l vadă. bei o cafea servită chiar de gazde, un suc, te relaxezi puțin la soare și apoi faci loc altora, veniți ca și tine, să vadă cum au coborât hobbiții taman la porumbacu de sus. când va fi gata, o să fie frumos tare ne spunem, cu promisiunea că vom reveni, plănuind adhoc să urcăm la bâlea.

pe transfăgărășan trec iuți motocicletele, lăsând în urmă temerarii cu biciclete și, adesea, mașinile. miroase a albastru de octombrie, iar la badea cârțan în poartă sunt puțini, prea puțini curioși. toți par că se grăbesc către lacul cel verde de sus, pe care vântul rece și-l face părtaș la joacă. pe marginea lui, oamenii rezistă frigului, așezați cuminți în fotografiile clipei, acelea pe care le păstrezi în sertar și în suflet. ceva mai încolo, parcările cu plată sunt pline de mașini, deși plata justifică prea puțin pietrișul și lipsa marcajelor de acolo. poate doar bariera… în rest tarabe cu lucruri pe care te gândești de două ori dacă să le cumperi, de un gust îndoielnic fiind. la fel și pe la mâncare, deși tarabele cu cârnați, pastrame și brânze, se întind șiraguri în soare, la concurență cu alunele de pădure și turtele dulci ori bulzul copt pe grătar. nimic interesant adică.

sorbim pe grabă un suc și coborâm la vale, către vidraru. drumul lipsit de marcaje, micile denivelări din asfalt ne pregătesc pentru spectacolul dezolant al nepăsării. lipsa unui coș de gunoi, a unei toalete, trotuarele pline de vizitatori cu marginile lor mușcate, o terasă bolnavă și ea, sunt câteva dintre petele care murdăresc acest tablou al barajului construit cu sacrificii umane. față de anii trecuți, se oferă curioșilor o plimbare cu bărcuța. ne-o refuzăm scurt, bucurându-ne de explozia de albastru care umple cerul și pământul. plecăm mai departe puțini dezamăgiți, dar bucuroși că lângă clădirile hidrocentralei găsim loc de popas cu mâncare chiar bună. de sus, de la capătul celor 1480 de trepte ne-ar fi ademenit cetatea poenari, pe care ne promitem că o vom vedea pe îndetele altă dată (poate până atunci se repară și drumurile prin argeș) ca și curtea de argeș. pe la câmpulung, exasperați de gropi, cam uităm promisiunea.

umbrele înserării fac din albastrul senin de până atunci o pată de cerneală care coboară spre noi pe drumul de casă. un drum la fel de prost ca în urmă cu ceva ani când am mai fost pe aici, așa că răsuflăm ușurați doar când mausoleul de la mateiaș ni se arată mândru înaintea ochilor cu marmura lui albă.  de sus, din vârful dealului privim asfințitul și plecăm repede mai departe, pe un drum aglomerat: mulți turiști veniți dinspre capitală se întorc la casele lor de la răvășitul oilor, o sărbătoare mai populară printre ei decât printre noi, cei vecini cu branul.

ajungem pe întuneric, zâmbind. o noapte cu stele amintește de anotimpul în care suntem, alungând orice semn de albastru pe care de-acum îl purtăm doar în fotografii. astăzi miroase puternic a toamnă și norii fac scut împotriva soarelui.