mă tremur nopțile
azi, în granitul de lacrimă strâmbă,
mă tremur, cutremur șoaptele,
stâncile,
aiuritoarele vești,
întâmplările
alergate prin frunze ca vânt,
de cuvânt,
mă tremur nopțile.
stăm ca doi stâlpi,
ca două săbii adormite în teacă,
ademenind sângele,
văile,
nopțile,
întâmplările acestea banale
care mișună toamna din noi,
care mușcă,
cu sete mă mușcă.
mă tremur.
mă tremur de-o spaimă nouă,
de un frig ascuns
între piele și oase,
de-o liniște parcă adâncă,
azi, în granitul de lacrimă strâmbă
vântul își înmoaie degetele
și-o pornește la fugă,
într-o toamnă rece și udă.
sursa foto: salome
Cu-tremur cade noaptea după zi,
Cu-tremur naşte ziua după noapte.
Aş fi…? Ar fi…? A fi sau a nu fi…
Durerea cea mai grea se strigă-n şoapte.
durerea cea grea se tace, dragoș. se tace în cruce.
… într-un final. da.
de la bun început, de fapt.
Un sfîrşit e un început (spuneau Celelalte Cuvinte cîndva). Se poate să avem amîndoi dreptate? Dar mai contează asta…
îîuuu! ce te-ai trezit cu noaptea-n cap?
Băui a doua cafea ieri seară, speram să-mi deie chef de treabă. Nţ! Îmi dădu doar insomnie. Na belea, venii pe capu’ tău cu filosofeală matinală.
Da-mi place la nebunie piesa menţionată, în interpretarea originală de pe vinil (pe care l-am zgîriat de cîte ori l-am tot pus pe repeat, cu ani în urmă).