ne intersectăm pe-o rană
a toamnei și a tăcerilor ruginite,
când cascadele ochilor tăi au uitat
să mai zâmbească. ajungere.
eu știu că te temi de octombrie,
acum ceva mai mult,
cumplit de mult,
că te arde toamna pe dinăuntru
a neputință,
a definitivă despărțire,
rană arsă într-o clipă, de-o clipă
atingere.
cumva toamna ne-a găsit mereu:
două frunze tremurând
a cuvânt,
doi ochi privind pe jumătate întors,
pe jumătate ferit,
de durerea acestui adevăr ca un plumb,
ca un glonț ce sfâșie sufletul
și așa zdrențuit,
ca de-o înfrângere.
apoi, după ce toate ploile ne vor fi ajuns,
din mocirla unui nou înțeles
am să ridic spre tine scrisori,
cuvinte aproape banale și șterse,
purtând în ele același înțeles
și tăcere.
la capătul fiecărei virgule
tu ai să mă privești
îndeajuns de mult,
colorând tot acest spațiu dintre noi,
o rană.
ne intersectăm pe o rană a ochilor
și a sufletului,
a sufletului mai ales.
uneori îți scriu,
eu îți tot scriu acele scrisori
în care îți spun că știu,
că și eu mă tem de octombrie.
apoi o luăm, cumva olog, de la capăt.
rămânere.
muzica e… doar myles. și promit să-ți mai scriu.
Eu aş fi vrut să ne întâlnim la capătul unei frunze ruginii şi să ne fie toamna aurie, cu soare şi poveşti, dar dacă…
Blănoșime frumoasă, la măiestrit scrisori ești făr’ dă păreche, da’ la serviciile de expediere miroase de la o poștă că lași de dorit. Nu știi că la mine diligența ajunge greu și dacă nu mă găsește la domițil nici nu-mi lasă scrisorica, că se dă numa’ la adrisant? Și cum n-ai cernelu’ bun și se șterge la prima ploaie, prind numa’ virgula de coadă.
io cred, ma belle blănossen, că la expedițiu te pricepi fix matale cel mai bine. care cu liana, care cu fuga-n spinare, că prea bine le vezi. di-aceea, io pusei scrisoarea pă fereastră c-o ceașcă de jin și-una de ceai. ca să ai de unde aleje. zăharul l-am ronțăit io. să treacă vremea.
noi ne-am întâlnit primăvara, dana.
alte culori, deși ninsese, parcă, în ajun.
Ăsta-i chin, nu alejere. Alejere corectă e când ai o ceașcă de jin și una de jin. Șezi, cântărești, cujeți ș-aleji chibzuit întru cinstea gâtlejului.
breee! ceaiul ierea dă tusea curioșilor!
știam c-ai să alegi corect.
Mă tem de octombrie și toamna deschide răni pe care se străduiește stângace să le oblojească cu frunze furate din copaci. Se întâmplă în fiecare octombrie, până când primii fulgi de nea se-ndură să mă ningă.
mie îmi plăcea octombrie. mereu l-am iubit, em asta până acum un an.
De ani buni pentru mine octombrie e cea mai grea lună din an.
Toamna e pastel în octombrie, e o pace generală pe stradă și în grădină, dar totul se oprește la geamul meu mare, imens, și perfect transparent. 
Până acum un an pentru mine, octombrie era doar o altă lună din an. Venea și trecea și atât. Acum mă bucur și când vine și când trece. Fiecare lună octombrie care trece însemnă încă un an.
pentru mine, em, octombrie era luna în care s-au născut bunicii mei. multă vreme a fost așa, era aurie ca o gutuie, acum s-a schimbat (din motive pe care deși le scriu, refuz să le rostesc). poate, cândva, inima va învăța să se bucure iar, deocamdată e altfel, altceva.
încă un an până când, roxana?
Bună întrebare, psi, dar nu știm.