anotimpuri oarbe își lasă degetele
pe carnea mea,
până la os,
apăsându-mi cuvintele
întoarse pe dos,
și eu stau. ca tăcerile stau,
tot aștept să treacă toamna aceasta
deghizată în ploi,
peste vara din noi,
anotimpuri cu aripi surde mă cheamă
înainte, înapoi,
printre toate cele rostite în grabă
peste fum,
peste drum,
anotimpuri bolnave mă adorm
când treci surâzând
și cred că am uitat,
de prea multă încordare,
cred că am uitat ce gust are iarna,
de-o mai caut în joi
și-mi simt umerii goi
de atâta rămânere,
de atâtea plecări,
anotimpuri ciudate
mai aleargă prin mine,
pe sub coasta lui vineri,
pe genunchi odihnind,
primăveri obosite cu gust de pelin,
anotimpuri mă cheamă,
anotimpuri mă vin,
plouă iar peste pleoapele goale:
azi e vineri sau plâng?
14 thoughts on “anotimpuri oarbe (pe sub umbrela zilei trecând)”
Comments are closed.
Sufletul meu te apaudă! Eu am mâinile ocupate cu şters de lacrimă în colţ de pleoapă.
te pupă mâțul de sub umbrelă!
[…] anotimpuri mă vin […]
de parcă literele ar mai avea importanţă, în plus sau în minus, cînd şapte munţi de cuvinte n-ar putea umple un gol din suflet.
Am pus şi eu văl negru peste un portret drag. Căci da, acea zi despre care vorbeai nu de mult, a venit. Prea curînd, mult prea curînd. Oarbe, surde şi mute anotimpuri mă trec deodată. Nu, cu siguranţă nu e vineri…
of, dragoș, veste mai proastă ca asta nu există. știu prin ce treci, din păcate știu. și tac. ce-ar fi de spus?
suflețelul lui e acum alături de naomi a mea, poate se joacă amândoi.
Că tot am spus eu că seamănă ei amîndoi… cine ştie, poate printr-un joc frumos al sorţii chiar or fi rude îndepărtate şi acum schimbă impresii în familie. Doar eu nu mai am cu cine vorbi acum, în nopţile friguroase care vor veni. Şi vai cîte vor fi de acum înainte, dacă nu se îndură Universul să mă ducă mai repede lîngă ei.
Îţi mulţumesc fiindcă i-ai dat ocazia să guste un crîmpei dintr-o viaţă mai bună decît îi puteam eu oferi.
dacă am făcut ceva (prea puțin) a fost pentru că am putut și a fost cu tot sufletul, știi. de fapt mă pregăteam să ticluiesc bunătățuri noi pentru el.
aș fi preferat să fie fără mulțumiri, dar să-l ai în preajmă. tare ți-a intrat în suflet și era frumos. prea repede… gata, că-mi dau iar lacrimile. 
off…
Ştiu, ştiu că a fost din suflet… Şi ştim amîndoi că aş fi preferat să plec eu în locul lui, dacă mi s-ar fi dat de ales. Sau poate mi s-a dat, în visul acela despre care încă n-am spus nimănui, iar acolo am ales greşit fără să ştiu. Prea multor greşeli am de dat socoteală, prea multe regrete tardive îmi macină sufletul. Şi nu frumuseţea lui – căci da, era frumos ca nimeni altul! – m-a făcut să-l îndrăgesc, ci bunătatea, blîndeţea şi înţelegerea de care dădea dovadă, de multe ori mult mai mult decît mine care am fost uneori absurd şi tiran. Şi m-a iubit aşa defect cum sînt, pe cînd eu care aş fi putut mai mult, nu m-am străduit, am lăsat mereu “pe mai tîrziu”, aşa cum am făcut cu propria-mi viaţă, de altfel, iar pentru asta am fost pedepsit să-l pierd înainte de a-mi răscumpăra greşelile. Pentru el, totul e acum prea tîrziu. Pentru mine nici nu mai contează, deja sînt pustiu.
Iartă-mă, aş fi vrut să-ţi pot oferi veşti de bucurie, dar soarta nu mi-a rezervat aşa ceva decît sporadic şi, iată, pentru mult prea puţin timp.
ei, ei! viața ți l-a dat pe el. ai cunoscut iubirea aceea profundă, fără condiție. a venit în viața ta pentru că trebuia, a fost o lecție de iubire. a durat puțin? da, cu certitudine da. lasă deoparte judecățile acum, sunt și inutile, și tardive. el a simțit că-l iubești, știa că-i porți de grijă și ți-a oferit în schimb tot sufletul lui pentru asta. așa fac pisicile, acum știi de ce le iubesc eu atât. pe om poți să-l taci și să-l minți, o pisică te știe oricât ai tăcea. de-aceea, atunci când pleacă, îți dezlipesc inima de la loc.
Iubirea acee profundă, necondiţionată o cunoscusem deja, dar în sens unic. Acum a fost reciprocă. N-am înţeles-o cum trebuia, nu complet, nu la vreme. Tardiv, într-adevăr. Suferinţa rămîne.
Am încercat să pun în widget toate filmările cu el (ah, cît de puţine şi slabe!), nu ştiu dacă funcţionează – au mai fost probleme şi înainte. Dacă vrei să-l vezi de cînd era mic… Nu ştiu de ce m-am oprit la ianuarie, sper să mai am filmări cu el şi mai recente undeva pe HDD. Am vrut s-o pun pe ultima, făcută de ziua mea, dar Vimeo nu merge fără guglă, care la mine e blocat complet şi definitiv sub toate formele lui. Nu cunosc altceva. În fine, tehnicalităţi.
ce puiandru era și ce fain crescuse! off…
Da, nici nu mi-am dat seama cînd a crescut. Poate fiindcă în perioada aceea mai rece stătea mai tot timpul sub masa asta, pe celălalt scaun, ca să fie lîngă mine şi nu-l vedeam decît cînd îi dădeam de mîncare şi cînd trebuia să fixez iar geamul uşii în clanţă atunci cînd ieşea sau se întorcea de afară. Sau poate fiindcă îi acordam prea puţină importanţă, aşa cum faci cu o jucărie de care te-ai plictisit după ce te-ai jucat de două-trei ori cu ea. Doar mai tîrziu am început să-l apreciez cu adevărat, cînd a început să înveţe rosturile casei şi să se comporte ca un gentleman. Iar asta a durat prea puţin şi bietul de el nici nu apucase să se maturizeze pe deplin.
din păcate pisicile care trăiesc pe lângă casă au viață mai scurtă și motivele le știm amândoi, toate sunt date de om.
eu zic să prețuiești amintirile voastre, ele or să te aline puțin, chiar dacă durerea rămâne acolo, ca un spin, ca un ghimpe. cam așa e cu iubirea asta… 
Cred că totul depinde de noroc, fie că e al felinei, fie că e al omului său, sau poate ambele combinate. La Tibi, care stătea la o casă distanţă de mine (acum e doar mătuşa lui acolo), au trăit viaţă îndelungată multe pisici de-a lungul timpului. Încă mai sînt două bătrîioare (una e “terorista” care apare într-o filmare). Astea-s sterilizate (ce urît îmi sună cuvîntul ăsta!) dar pe vremuri nu era moda asta şi tot au rezistat. E adevărat, nu era nici traficul ăsta nenorocit pe atunci. Ai perfectă dreptate că doar omul le ucide cu nepăsarea şi egoismul lui.
Mi-e groază cînd mă gîndesc că va trebui să mut/spăl/arunc obiecte care ţin de locurile lui, fiindcă odată cu ele ştiu bine că se va duce şi memoria mea şi îl voi pierde atunci cu adevărat pentru totdeauna, iar asta n-aş putea suporta. SÎnt deja disperat că nu găsesc pozele de la început, din 2015.
Apropo de asta, am mai pus trei filmări în listă, inclusiv ultima. Ciudat că tocmai atunci s-a umplut card-ul şi s-a întrerupt fără noimă, de parcă ar fi vrut Eterul să-mi transmită ceva. Poate aşa a şi fost…
Anotimpuri ma cheama, anotimpuri ma vin… si pe mine!
Minunat!